Măreția cailor (1)
  • 19-07-2021
  • 0 Comentarii
  • 90
  • 0

Nu de puține ori sîntem impresionați de aflarea unor vești, de prin ziare sau din emisiunile de radio și televiziune, despre acte aproape umane ale unor specii de animale. Cel mai recent exemplu care îmi vine în minte este salvarea unui copil dintr-un naufragiu, petrecută în urmă cu un an: salvatori nu erau alții decît admirabilii delfini, care l-au menținut cu boturile lor calde la suprafață și l-au împins pînă la limanul speranței și al vieții.

Cazuri de inteligență și de noblețe provin și din rîndul cîinilor, care dovedesc, uneori, un devotament dus pînă la sacrificiu, ceea ce, din păcate, nu prea întîlnim la mulți oameni. Faimoasa Caștanca a lui Cehov, sau nu mai puțin faimosul Colț Alb al lui London au corespondențe vii în realitate, iar, dacă ar fi să ne gîndim numai la emoționantele pilde de abnegație și bravură ale unor cîini-eroi, din timpul celui de-al II-lea război mondial, ne-am da seama că în multe privințe viața întrece literatura. Poate că există un cod universal al limbajului întregii vieți de pe pămînt, poate că „necuvîntărețele“ lui Antim Ivireanul, ca și plantele, au o comunicare subterană care depășește încă puterea de înțelegere a științei, poate omul este încununarea și expresia de geniu a acestei comunicări, care îl face aidoma zeilor. Nu știu dacă toate acestea vor fi descifrate de oamenii de știință, dar știu că inteligența animală atinge, uneori, cote excepționale. Iată, de pildă, cei doi cerbi ai lui Mihai Viteazul, care, după spusele mai multor martori oculari, îl însoțeau de bunăvoie pe ilustrul principe, încadrîndu-l în bivuacuri sau pe cîmpurile de luptă, unul în dreapta și altul în stînga, la distanțe egale, privind uimiți la tot ceea ce vedeau și ocrotindu-l, parcă, pe om cu coarnele lor rămuroase. Au stat așa vreme îndelungată, domesticindu-se sub vraja magnetică a acelui om de o statură impunătoare, fermecați de inima lui generoasă, om care i-a îndrăgit ca un copil, pînă cînd unul dintre cerbi a fost ucis într-o luptă, iar celălalt, înnebunit de durerea fratelui răpus prin mîrșăvia oamenilor, s-a pierdut pentru totdeauna în desimea codrilor. Poate că n-ar fi tocmai rău ca un pictor să imortalizeze și această imagine mai puțin cunoscută a viteazului prinț, străjuit de falnicele făpturi, într-o stampă ce ar putea avea o grandoare de forța legendei.

Dacă cerbii și cîinii pot fi așa, cum or fi oare caii? Caii, despre care un istoric de talia lui Arnold Toynbee spunea că s-ar putea scrie o istorie a umanității, de la hitiți și pînă la Napoleon, avîndu-i ca personaje centrale numai și numai pe ei. Cine oare nu iubește caii, cine nu se înfioară la gîndul că de-a lungul a mii de ani de Istorie aceștia au dat, alături de oameni, cel mai greu tribut de sînge, cine nu se uită la cai ca la autentice temple vii, impunătoare și blajine minuni ale naturii? Nu, calul nu poate fi șiret. Ulysse putea alege nu un cal troian pentru amăgirea asediaților, ci un gigantic șarpe de lemn, ferind admirabila specie de rușinea unei legende atît de îndepărtate de trăsăturile sale reale. Sînt pline istoriile adevărate ale lumii, dar și poveștile, de cai fermecați, pe care omul s-a sprijinit cu nădejde în tentativa lui de a străbate bezna mileniilor. La noi, pe aceste pămînturi generoase pentru toate vietățile firii, caii au o istorie tot atît de îndelungată ca și a oamenilor, fiind apreciați în întreaga lume antică pentru noblețea rasei lor. Iată un singur episod, pe care Vasile Pârvan nu s-a sfiit să-l preia de la Justinus (care la rîndul lui scria apud Trogus) și să-l introducă în „Getica“ sa: una dintre prăzile luate de temutul Filip al Macedoniei în timpul unei expediții nord-dunărene a fost o herghelie imensă, de 20.000 de cai, pentru prăsilă. Noroc că, la întoarcere, geții l-au prins într-o ambuscadă, au ucis calul de sub el (tot calul, săracul!), rănindu-l chiar pe rege la coapsă și luîndu-și comorile înapoi.

Exemple mai mult sau mai puțin asemănătoare există cu nemiluita. Adevărul este că înaintașii noștri au iubit calul aproape ca pe un membru al familiei, l-au îmblînzit într-un mod aparte, cu bu­nătatea specifică etniei noastre, l-au bușumat cu busuioc și dacă se întîmpla cumva să le moară, jalea era de nedescris. „Murgule, de cînd te-am luat/ Nici o palmă nu ți-am dat“ – spune un vechi cîntec românesc și cîtă

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite