- 05-04-2016
- 0 Comentarii
- 140
- 0
Vom merge mai departe şi vom spune şi de unde pleacă toată această ură externă (cu reflexele interne de servilism) faţă de aceşti 40 de ani: este vorba despre generaţia de bătrîni americani de pe timpul lui Harry Trumann, adică al războiului rece. Ei au rămas cu un fix: cînd aud de comunism parcă văd aievea afişe cu Stalin, sau Tito, agitînd barda însîngerată; cînd vorbesc despre România, sau alte ţări estice (în afară de Ungaria, cum să nu) parcă aud şuierînd iar gloanţele de hîrtie ale împroşcărilor din anii ’50, şi-au creat reflexe condiţionate şi nu mai poţi să îi scoţi din ale lor. Zadarnic încerci să le explici că mai ales în ultimii 25 de ani, la noi nici n-a fost vorba de un comunism în adevăratul înţeles al cuvîntului şi cu atît mai puţin de bolşevism, care fusese eradicat, zadarnic încerci să arăţi că în condiţiile pedepselor repetate pe care ni le-a tot aplicat Apusul după 1945, am încercat şi noi să ne descurcăm cum am putut, făcîndu-ne frate cu dracul sovietic, de formă, pentru a supravieţui şi a ieşi la liman – nu şi nu, bătrînii acţionari ai războiului rece vor să radă totul din temelii şi să pună sare ca pe ruinele Cartaginei, ca să nu mai crească nimic. Este vorba aici, după cum se vede, de răzbunarea unei tinereţi înflăcărate, dintr-o vreme cînd peste Ocean comunismul era sinonim cu soţii Rosenberg, care au vîndut bomba atomică ruşilor. Aceşti foarte agitaţi bătrîni din care unii au funcţii politice, iar alţii sînt părtaşi ai marii finanţe, habar n-au de realităţile româneşti şi nici măcar nu au răbdarea de a pleca urechea nu numai la opoziţia noastră gălăgioasă şi avidă de căpătuială, dar şi la ceea ce vorbeşte poporul. Iar acest popor vrea linişte, după atîtea şi atîtea necazuri şi zguduiri vrea o evoluţie normală, de tranziţie, fără rupturi musculare, fără şocuri de rebeliune. Poporul e matur şi are o putere de regenerare uriaşă, aşa că nu se va lăsa intimidat nici de lichelele din interior, nici de şantajul practicat din exterior, de către nişte persoane şi organisme care ar trebui să priceapă că împotriva voinţei unei ţări nu se poate face nimic. Absolut nimic. Dar, să revenim la subiectul nostru de azi: procesul năpîrlirii. Văzînd că aşa e moda, văzînd că diapazonul din străinătate şi, mai ales, de peste Ocean, sună în dunga anticomunismului furibund, foştii noştri ideologi comunişti se tăvălesc în delir şi îşi construiesc o nouă biografie. Pentru a fi iertaţi de păcate, pentru a prinde şi ei o strapontină la ospăţul noii democraţii. Şi cu cît au avut mai multe bube în cap, cu atît sînt mai violenţi, se agaţă de microfoanele mitingurilor, rup peniţele pe hîrtie într-o goană contra-cronometru, ce s-o mai lungim, oferă un jalnic spectacol acestui popor. Le vom face un pustiu de bine acestor indivizi care ilustrează de minune epidemia de lepră ce a invadat cultura română.
ANA BLANDIANA. A scris numeroase poeme despre Lenin şi Marx, despre intrarea în pionierie şi în mişcarea utecistă, despre şantierele comunismului. Se va spune că ea a scris toate astea demult, acum vreo 25 de ani, dar departe de a fi o circumstanţă atenuantă, chestia asta îi agravează şi mai mult situaţia: pentru simplul motiv că ea a fost un precursor al poeziei comuniste, un model, în vremea în care cel puţin semnatarul acestor rînduri nici nu auzise de clasicii marxism-leninismului şi învăţa încă regula de trei simplă. Să ne mai bucurăm împreună la auzul cîtorva dintre nemuritoarele versuri comuniste ale acestei creaturi, în fond, anticomuniste. Cred că se observă contradicţia termenilor, lupta aprigă care s-a dat în această femeie atît de rezistentă. Şi vă rog să mă credeţi că nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap să dezgrop monştrii amintirilor de acest gen, dar prea îşi bat joc nemernicii ăştia de ţară, de oameni, de bunul-simţ elementar, prea ne cred proşti ca noaptea. Şi cu memorie scurtă, prea s-au năpustit ca şerpii, în primele luni dună Revoluţie, să-şi sfîşie de vii inamicii, pe motiv că au fost colaboraţionişti şi au plătit tribut ideologiei comuniste! Punîndu-le astăzi în faţă o asemenea oglindă, facem un act de istorie literară, dar şi de justiţie etică. Iat-o aşadar pe mironosiţa de astăzi a Alianţei Civice, pe cea care la Timişoara mulţumea recent muncitorilor că au intrat în grevă – deşi nu este atît de redusă mintal încît să nu-şi dea seama că a face acum grevă în România aceasta vlăguită şi lipsită de apărare este mai mult decît imoral, este un act de trădare de ţară. Să citim împreună poema intitulată „Revoluţia”, cu specificaţia că autoarea nu se referea la cea din decembrie 1989: „Linsă absurd, minutul s-a blindat cu tăcere/ Ostaşul tînăr tăcea lîngă prietenul mort/ Bizar, semănînd cu un arc de triumf/ Aplecat peste prietenul mort/ Patern, mestecenii plîngeau deasupra cu frunze/ La fel de aproape, fiecare, ca Lenin/ Ostaşul tînăr asculta ţipătul de pornire-al cocorilor/ Spre-o vreme mai bună prin moartea văzduhului greu/ Ostaşul tînăr pricepu Revoluţia şi merse-nainte/ Ca un arc de triumf greu/ Ostaşul tînăr sînt eu!”. Uite, deci, unde era Ecaterina Teodoroiu! Dar şi lîngă marile şantiere comuniste îşi instrumenta micuţa Cecurai, cu singura diferenţă că atunci nu-i îndemna pe muncitori la grevă, că ar fi luat-o pe sus cu macaraua şi ar fi scăpat-o de trei ori în mortar, ca la botez. Idila dintre ea şi cancioc poartă titlul „Blocul cer”: „V-amintiţi, tovarăşi, toamna delirantă/ Cînd creştea în beznă primul nostru zid?/ Parcă lunecasem neştiut pe-o pantă/ Şi prin stînci acuma ne urcăm lucid. (…) Noi zideam într-una, noi zideam într-una/ Paralel cu zidul care se năştea/ Noi zideam într-una, noi zideam într-una/ Lîngă moartea beznei, mina era stea/ Şi simbolic blocul fu vopsit albastru/ Ca şi visul nostru paznic şi sever –/ Fiecare mină e-un politic astru/ Pentru noi, maturii ziditori de cer!”. Ne vom dedulci acum la o poezie premonitorie, care se referă şi la o Piaţă (dar nu Golania!) şi la nişte mineri (dar nu cei pe care îi pune la zid acum!). Să vedeţi şi dvs. că nu-i nimic nou sub soare şi cum putea la acea vreme o poetă să fie de matură şi să cîştige, fireşte, senzaţional în raport cu muncitorimea pe care o deplînge acum că trăia greu sub dictatura comunistă. Adîncile sale cugetări poartă titlul „Miting intim”: „Umerii mei, decupaţi dintr-o masă de umeri acum,/ În piaţa acestui oraş de mineri/ Se sfîşie să-şi mai prindă aripi de fum/ Lîngă epoleţii maturităţii, severi/ Lîngă ei sînt puternică, prietenia există/ Şi fericită fruntea lucind mi-o cobor/ Fruntea mea albă fluturată ca o batistă (?!)/ La geamul tuturor trenurilor care duc în viitor/ De la tribună, pentru fiecare din noi priveşte cineva spre/ Viitorul ascuns în cifre şi cîntece încă/ Emoţia ne rupe-n obraji linii aspre/ Precum pichamerele-n stîncă/ Fericirea-i un miting la care sînt convocată/ Sub flamuri imense ce-n gînd se închid, se deschid —/ Pentru mine însemi minerii aceştia zîmbindu-şi/ Negare a singurătăţii, Partid”. Hoaţă cum o ştim, isteaţă nevoie mare, poetesa Arpagikova poate să spună că se referea la Mitingul Alianţei Civice şi la Partidul Naţional-Ţărănesc, dar nici noi n-am venit cu pluta pe Bistriţa şi-i vom putea răspunde ceea ce i-a spus Homer lui Chivu Stoica atunci cînd s-au întîlnit în visul de om mahmur al lui Ion Băieşu: „Zîttt, boală, că nu ţine!”. Dar fata nu se lasă, dă cu cobza iar despre mitinguri, aşa precum se poate deduce fără prea mari eforturi din poezia „Postscriptum”: „Mă ierţi, necîntată iubire. Aş ameţi de sfială/ Să-ţi port diademele grele la mitinguri sau printre schele/ Ci cu nonşalanţă-mi port vîrsta ca o ediţie specială/ Din marele cotidian al generaţiei mele/ De continentul tristeţii ne mai atinge un istm/ Ne vom desprinde pămîntul de ele în curînd/ Şi-o să te cînt, iubire, o să te cînt/ În comunism!”. Nu-i nimic, nu-i totul pierdut, poeta poate fi inventivă şi are voie să schimbe cuvîntul de pe urmă, comunism, cu ţărănism – acelaşi număr de silabe, aceeaşi rimă, totul e aranjat. Şi această protocronistă a poemelor comuniste ne dă nouă astăzi lecţii despre morală, despre lupta împotriva dictaturii şi a comunismului, cu o voce prefăcută, de muiere care are un îndelungat exerciţiu al minciunii, atît faţă de propriul său soţ, Anus Blandianus, cît şi faţă de cititori. Doamne, şi măcar de ar avea ceva talent, dar e iască fata… Personaj pătruns prin efracţie în viaţa literară, întreţinînd raporturi dubioase cu diverşi potentaţi ştalinişti (Gogu Rădulescu, Dan Deşliu ş.a.), nu este de mirare că această Ana Blandiana (pe numele adevărat Otilia Valeria Coman, căsătorită Ruşan) a căutat să-şi spele păcatele unei biografii maculate: tatăl ei, preotul Gh. Coman, a fost un legionar notoriu. Dar, să nu zăbovim prea mult asupra chestiunilor biografice. Am intrat zilele trecute în posesia Memoriului pe care Ana Blandiana i l-a adresat, în ziua de 3 martie 1989, lui Nicolae Ceauşescu! Interesant, nu ? Este numai unul dintre memorii, pentru că duduca dădea mereu cu scrisul cînd la cabinetul 1, cînd la cabinetul 2 – coana Leana aprobîndu-i, de altfel, în urma unui lăcrimos memoriu, să apară în 1986 în Colecţia Biblioteca Pentru Toţi. Epistola pe care o avem noi o arată pe poetă în toată goliciunea lichelismului ei: închipuiţi-vă că marea luptătoare, dizidenta neînfricată care s-a încăierat cu balaurii totalitarismului se dezice de… Arpagic! După ce l-a fătat şi l-a lansat în lumea literară, de era bietul motan să se înece cu un os de peşte pe care scria Premiul Nobel, iată că această mamă denaturată se poartă ca o maşteră şi în termeni destul de abţiguiţi îi scrie lui Ceauşescu, lepădînd mîţa din braţe: „Tovarăşe Preşedinte, se împlineşte astăzi o jumătate de an de cînd am aflat că mi s-a luat dreptul de a publica, urmare a interpretării date unui poem dintr-o carte a mea pentru copii. V-am scris atunci exprimîndu-mi uimirea în faţa unei asemenea întîmplări, convinsă că este vorba de o eroare asupra căreia se poate reveni cu uşurinţă, spre folosul adevărului. Faptul că după şase luni de zile nu am primit nici un răspuns mă face, pe de o parte, să cred că Memoriul meu (cu nr. 63069 din 14 septembrie 1988) nu a ajuns pînă la Dumneavoastră, iar pe de altă parte, mă obligă să dau o altă dimensiune lucrurilor (…). Cu aceste gînduri mă adresez înaltei autorităţi pe care o reprezentanţi şi aştept cu speranţă ca lucrurile să se întoarcă în făgaşul lor normal. (Ana Blandiana str. Transilvaniei nr. 56, Bucureşti) Bucureşti, 3 martie 1989. „Tovarăşului NICOLAE CEAUŞESCU, Preşedintele Republicii Socialiste România”; Observaţi tonul foarte reverenţios al acestei neîmblînzite dizidente, care recunoştea, încă, din 3 martie 1989, înalta autoritate reprezentată de Nicolae Ceauşescu. Nu-i de mirare că în acest mod duplicitar, femeiuşca asta a reuşit să păcălească destui fraieri din ţară şi de peste hotare, atît atunci, cît şi acum.
RADU ENESCU. Să mergem mai departe şi să punem sub lupă ipocrizia maladivă a unui critic literar de la Oradea. Individul se mai numeşte în actul de botez şi Koloman, prenume foarte drag iubitei sale mame unguroaice, aşa că în virtutea celor 3,5 litri de sînge maghiar (din totalul de 7 litri de vodcă ce îi curge prin vene), el spurcă tot ceea ce e românesc. Personal, am văzut şi citit multe la viaţa mea, dar o atît de mare înverşunare împotriva românilor, cum mi-a fost dat să întîlnesc la acest dipsoman dependent total de alcool, nu îmi imaginam. Bineînţeles, şi el e anticomunist din naştere, e anticeauşist şi toate celelalte, cunoaşteţi placa. Născut în 1925, personajul a fost timp de mai bine de un deceniu locatar al saloanelor de schizofrenie. A reuşit să-l întreacă pe Gh. Robu, care s-a însurat numai de 4 ori – Radu Enescu a avut 5 neveste legale, vai de capul lor ce-au mai tras bietele femei cu acest personaj de care nu se lipea dezalcoolizarea şi pace! Mă rog, în definitiv un alcoolic nu este unul care bea mult, ci unul care bea orice – ori acest Koloman ajunsese, după spusele concitadinilor săi, să toarne pe şoseaua gîtului, gîl-gîl-gîl, pînă şi sticloanţe de parfum, de mirosea ca o frizerie ambulantă. Traseul politic al acestei fiinţe umane atît de chinuite a fost tot pe şapte cărări: în 1945 intră la Partidul Naţional-Tărănist, în perioada 1947-1949 îl găsim membru activ al organizaţiei iredentiste ungureşti F.D.C., după 1965 îl aflăm membru înfocat al Partidului Comunist Român şi iată-l acum, în 1990, lepădat de toate cămăşile vechi, ca o ceapă degerată, activînd cu frenezie în… Partidul Naţional Liberal!
(va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 28 decembrie 1990)
-2.4 C