Am pornit cu infinite precauții la drum, fiindcă șoseaua în loc să își amelioreze calitatea, devenea din ce în ce mai distrusă de găuri. Am reușit într-un final să ajungem în Săcel, dornici să vedem, cât mai era vreme, atelierul de olărit de pe vremea dacilor, unde, și astăzi, se fabrică obiecte de ceramică după aceeași tehnică străveche. Dacă cu numai 50 km în urmă eram încă în prezent, acum plonjasem în cel mai glorios trecut al românilor și încercam să ne bucurăm de ceea ce aveam de văzut.
Până la atelier, însă, trebuia găsită urgent o cazare. Nu am avut mult de căutat fiindcă ne-a apărut în fața ochilor un banner imens pe care scria cu litere de o șchioapă „Pensiunea Maria”. Am găsit relativ ușor pensiunea, și după ce fetele s-au dus să vadă locul și să discute prețul, am tras mașină în curte și ne-am dus în casă toate bagajele. Masa urma să fie gata într-o oră, așa că aveam vreme să mergem să găsim atelierul de olărit, care încă mai era deschis. Am luat-o toți patru pe ulițele satului, orientându-ne după indicatoare. Pe drum, priveam porțile caselor maramureșene, acele splendide opere de artă, sculptate în lemn, și admiram arhitectură românească pe care o vedeam la tot pasul. Ca și la Bistrița, oamenii de aici aveau o problemă: indicarea drumului corect. Dacă la Bistrița ne detaliau o direcție după care ne sfătuiau să ne îndreptăm exact în cea opusă, aici problema era distanța în sine. Mergeam deja după indicatoare către atelierul de olărit de vreo 15 minute, și tot 200 m scria că mai avem până la destinație. Ne gândeam că poate folosesc un altfel de sistem de măsură prin partea locului și chiar glumeam pe seama acestui fapt. Bineînțeles că străbătând ulițele așezării, toată lumea de pe la porți ne întreba de unde suntem și ce căutăm, fiindcă în mod sigur scria pe fruntea noastră „turist”. Ajunși la destinație, am intrat mai întâi într-o curte îngustă după care, coborând câteva trepte, am ajuns la atelier, și mai cu seamă la cuptorul dacic care, ne-a explicat proprietara casei, era construit de către daci și funcționa bine mersi și acuma, după 2000 de ani. În fapt, construcția propriu-zisă nu se diferenția, pentru un ochi neavizat ca al nostru, cu nimic de cuptoarele pentru ars ceramică de azi. 
Mulțumiți de cele văzute, ne-am cumpărat și niște căni și alte vase de ceramică, drept „amintirʼ de la souvenir”, și am pornit repede spre pensiunea mamei Maria. Aici, masa era gata și am fost invitați să ne așezăm și să ne înfruptăm din bucate. După aproape 18 ore de drum eram sfârșiți, și numai de mâncare nu ne ardea. Când au început să apară palinca, brânza, cașcavalul, vinul, carnea, ceapa și alte bunătăți specifice anotimpului, că eram în iulie, ce naiba, ne-a trecut oboseala ca prin farmec și am atacat platourile. La final am stins palinca cu niște bere și, foarte fericiți, ne-am dus în camere. Când am deschis ușa și am intrat, am crezut că intru în camera din căsuța bunicii din povești. Scoarțe grele, cusute de mâna, cu motive curat maramureșene, acopereau pereții, pilotele grele umplute cu puf se asortau foarte bine cu saltelele groase și cu covoarele așezate direct peste podeaua de scânduri. Nimic nu semăna cu… nimic, totul era pentru noi nou și fermecător. Ca urmare, ne-am întins în paturi și, în ceea ce mă privește, până să ating perna cu capul, deja sforăiam.
M-am trezit brusc, în strigăte de cocoși. Amețit de somn m-am uitat pe ceasul de la mobil și am văzut că arată 8:00. În jurul meu lumea dormea, așa că m-am gândit să dau trezirea. După câteva pâsâieli, David a mârâit către mine ceva ce putea însemna orice, dar mai ales „cât e ceasul?”. I-am comunicat plin de veselie că e 8, și, cum între timp făcuseră și fetele ochi, m-am dat jos din pat și am plecat să mă trezesc de-a binelea, folosind în acest scop niște apă și săpun. În sfârșit, am luat micul dejun și, așa, pe la 10, ne-am urcat în mașină și am luat-o  spre Moisei, pentru a ne încheia ziua în Vișeu de Sus. La Moisei am ajuns repede și ne-am oprit direct în fața porții mânăstirii de aici. Cred că numai în fața porții am stat 5 minute pentru a putea admira, fotografia și filma mai bine detaliile sculptate în ea. Era o minunăție de poartă maramureșeană, nou-nouță, care te lăsa pur și simplu cu gura căscată. Două porți imense, ce aveau încastrate două mici portițe laterale pentru vizitatori acoperite cu tot felul de arabescuri, de flori și de frunze contopite de mâna meșterului într-o singură și minunată lucrare, îți spuneau că dincolo de ele te așteaptă multe alte lucruri, cel puțin la fel de minunate.
Într-adevăr, odată trecută poarta mânăstirii, parcă timpul a început să curgă altfel. De o parte și de alta a aleii principale, cruci din lemn sculptat cu imagini ale sfinților, îngerilor, și altor personaje biblice, te însoțeau și te ghidau către vechea biserică a Mânăstirii din Moisei. Acum folosită doar ca muzeu, bătrâna construcție, datând din veacul al XVIII-lea, stătea stingheră și parcă părăsită alături de mândra și noua biserică din piatră și cărămidă, mărturie a vremurilor prezente. Întreaga curte a mânăstirii era acoperită de un  covor des de iarbă de un verde crud, în care pașii noștri se afundau. Fermecați de vraja locului ne-am răspândit fiecare în altă parte, dornici să vedem și să ne însușim cât mai multe imagini și cunoștințe. Se filma și se fotografia într-o bucurie. La un moment dat l-am văzut pe David, oprit în fața unui foișor de lemn, filmând foarte concentrat ceva pe fronton. M-am apropiat să văd ce e și am rămas gură cască. Prietenul meu filma nimic altceva decât o reprezentare sculptată în lemn după „Cina cea de Taină”, celebra frescă a lui Leonardo da Vinci. Nu vă pot spune cât de fidel redase maestrul popular toate detaliile celebrei fresce. Însă cert este că noua „frescă”, cioplită în lemn, era cel puțin la fel de frumoasă ca originalul maestrului italian.
Despre Moisei se pot spune însă mult mai multe lucruri, ceea ce am să și încep să fac în cele ce urmează. Satul Moisei este situat în partea de sud-est a județului Maramureș, la 136 de km față de Baia Mare, la 5 km de Borșa și la 7 km de orașul Vișeu de Sus. Este traversat de două artere principale, DN17 și DN18. Moiseiul se află în Depresiunea Maramureșului, pe Valea Vișeului, la poalele Munților Rodnei, având Pietrosu, la sud, și Munților Maramureșului la nord. Tot aici se varsă Izvorul lui Dragoș și Izvorul Negru în Râul Vișeu.
(va urma)
nicu marius marin