Copilăria mea a fost un OCEAN DE LUMINĂ. Din el am sorbit doar o picătură, fiindcă, într-o noapte de coșmar, o filă din calendar ne-a adus ,,în dar” umbre cenușii, purtînd ,,Pălării cu pene de cocoș”. Ne-au trezit din somn pașii cadențați ai celor care ne-au ocupat. Nu ne venea a crede că Patria noastră, din Roșu, Galben și Albastru, a devenit colorată, peste noapte, în Roșu, Alb și Verde... Cu o zi înainte, aveam o casă mare, prăvălie, cîrciumă și lăptărie, dar și pe tata, care mă alinta ,,prințesa” sa. A fost ultima noapte cînd am avut și tată, și casă.

Înainte de coșmar, zburdam fără griji într-o copilărie fericită. Pe plita din bucătărie, arome îmbietoare se răspîndeau din oale cu sarmale, cu tocănițe de vițel și din prăjituri fel de fel. Nimic însă nu era pe gustul meu, preferam un singur fel: MĂMĂLIGA CU LAPTE, de la o familie săracă, la masa căreia, alături de cei 7 copii ai săi, eram și eu invitată. Uneori, la vremea prînzului, mă ,,nimeream” ca din întîmplare în vizită la vecini, știind că e ora de mămăligă. Vecina amesteca de zor mălaiul în ceaunul negru, apoi turna peste el lapte fierbinte de capră. Copiii, așezați în jurul mesei, aveau în mînă cîte o lingură de lemn. Mi se dădea și mie una la fel, știind că m-am dus acolo pentru a ,,plescăi” împreună cu copiii în castronul care, în cîteva minute, rămînea gol. Pe timpul acela, porumbul nu era poluat, nu era tratat cu E-uri... Și astăzi îi simt gustul și aroma, pe care generația de azi nu le va simți niciodată. Cînd ajungeam acasă și mama ne invita la masă, eu - fiind sătulă – țineam lingura în mînă, fără să o duc spre gură. Crezînd că sînt bolnavă, mama se panica îndată, nu știa că, de fapt, eram îndestulată.

Casa vecinilor era mică, avînd doar două camere, din care una o transformaseră în atelier de covăcie, în care fierarul avea fel de fel de obiecte și scule care mă fascinau: potcoave pentru cai, cuie, lanțuri, precum și un cuptor cu jar, în care înroșea fierul pentru a-l putea modela, suflînd într-un fel de burduf pentru a ațîța focul. Pe un suport solid, cu rol de nicovală, punea fierul înroșit și-l bătea cu ciocanul pentru a-i da forma dorită. Din mulțimea de ciocane pe care le avea, de toate dimensiunile, mă ,,înspăimînta” unul, care mi se părea imens. Îmi era teamă ca nu cumva să-mi cadă pe picioare și să mă rănească la degete. Fierarul mi-a spus că acela nu este un ciocan, ci un BAROS.

Nu-mi dau seama ce asociație am făcut cînd, peste mulți ani, am urmărit o vizită a fostului premier, Victor Ponta, la U.E., unde l-a întîlnit pe președintele Comisiei Europene de la aceea vreme, vestitul (José Manuel) BAROSSO. Atunci, nu știu de ce, mi-am amintit, din secolul trecut, de fiorosul baros al fierarului, de care uitasem cu desăvîrșire. Creierul uman este ciudat, împletește Timpul cu faptele, scoțîndu-le la iveală.

Barosul m-a impresionat atunci, și numele acesta mă irită acum, pentru că noi am ținut mereu ,,capul plecat” în fața străinilor, considerîndu-i superiori, ceea ce nu a fost și nu este cazul.

,,E ultima noapte de dragoste, iată,

Și noaptea dintîi ce miroase-a război.

Luați, azi, înapoi România furată

Și dați cu baltagul în cap la strigoi!” (C.V. Tudor)

LILIANA TETELEA