Mama Nuța și unchiul Ion, doi oameni cu frică de Dumnezeu, toată viața au muncit din greu, deşi nu aveau moştenitori. Au adunat o avere frumoasă (casă, terenuri de păşune și pădure, oi, cai, porci, păsări) și, în afară de muncă şi mersul la biserică, n-au cunoscut altceva. La un moment dat, în sat a poposit un om orb, care nu avea pe nimeni, iar unchii mei l-au „adoptat”, îngrijindu-l cu devotament. Au înfiat-o și pe sora mea cînd familia noastră a fost destrămată din cauza „pălăriilor cu pene de cocoş” care au ocupat Ardealul de Nord și ne-au deposedat de tot ce-am avut, tata fugind peste graniță, fiind condamnat la închisoare de către unguri pentru că nu a declarat un sac de zahăr din prăvălia noastră. La un control făcut de jandarmii cu pălării cu pene de cocoș și pentru a scăpa de închisoare a trecut graniţa clandestin în România, eu, mama și sora mea rămînînd în Ungaria (Ardealul fiind cedat ungurilor, care au devenit stăpîni; primar ungur, învățător idem).
Mama Nuța era sora bunicii decedată într-un accident de tren, în timp ce mergea la Bucureşti pentru a-i cumpăra mamei unele lucruri mai deosebite pentru zestre. Din călătorie nu s-a mai întors acasă, iar mama și fratele ei, orfani, au fost luați în grijă de mama Nuța. După perioada de doliu mama mea s-a recăsătorit. Moartea bunicii, pe nepusă masă, a afectat-o pentru toată viața. De exemplu, cînd eu plecam undeva trăia spaima să nu mi se întîmple ceva rău. Deseori, o lăsam cu lacrimi în ochi, speriată fiind că nu mă voi mai întoarce.
După război, deposedate de prăvălie, cîrciumă și lăptărie, ne-am întors pe meleagurile natale, adică la Tilişca, unde, în aceeaşi curte, aveam două case identice. Venită de la şes, Tilişca fiind comună de munte, nu mi-a plăcut deloc. Chiar am plîns. Pe tata l-am găsit divorţat de mama și recăsătorit, crezînd că nu vom reveni la Tilişca.
A fost o perioadă grea, liceul l-am urmat în comuna Săliște, parcurgînd zilnic, dus-întors, cîte 2 km pe jos, pe ploaie, zăpadă sau arșită. Tata uitase de mine și de sora mea, iar mama muncea din greu pentru a ne asigura bucata de pîine necesară supraviețuirii. Fiica din prima căsătorie a noii soții a tatălui meu îi spunea „tăticule”, ceea ce m-a determinat, cînd îl întîlneam, să-l ocolesc. Fiica vitregă luase locul meu și al surorii mele,
Prea tîrziu, tata avînd probabil remușcări că a uitat de mine și de sora mea; în timp ce noi eram sub ocupație maghiară, a încercat să se revanșeze dîndu-mi o sumă mare de bani. Nu l-am refuzat, dar nici nu m-am bucurat, era mult prea tîrziu, eu aveam familia mea, locul meu de muncă și nu duceam lipsă de nimic. Pentru copii, familia dezmembrată este o traumă, care îți lasă un gol în suflet pentru toată viața.
Îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat să trec peste greutăţi, am avut un loc de muncă toată perioada de activitate și un soţ de excepţie. Probabil Dumnezeu m-a recompensat pentru traumele suferite, atunci cînd aveam mai mare nevoie de sprijin.
Treptele vieţii le-am urcat, le-am coborît, dar nu m-am poticnit. Din păcate, acum am parte de singurătate. Soţul meu a plecat pe tărîmul celălalt, dar am avut o căsnicie excepțională care a compensat copilăria fără copilărie.
LILIANA TETELEA