(La 85 de ani de la moartea poetului Nicolae Labiş)

,,Trăim în miezul unui ev aprins/ Și-i dăm a-nsuflețirii noastre vamă./ Cei ce nu ard dezlănțuiți ca noi/ În flăcările noastre se destramă.// Noi pentru viitor ne pregătim,/ Și-l populăm pe solul fericirii,/ Cu brațele-ncordate să-l săpăm/ Și să-l udăm cu ploile gîndirii// (...) Și pentru că-n vîltoarea vremii noastre/ Noi am avut un post și am luptat,/ Ne-am cîștigat și dreptul demnității/ Și-al cugetării drept nemăsurat”... ,,Seceta a ucis orice boare de vînt./ Soarele s-a topit și a curs pe pămînt./ A rămas cerul fierbinte și gol./ Ciuturile scot din fîntînă nămol./ Peste păduri tot mai dese focuri, focuri,/ Dansează sălbatice, satanice jocuri// (...) Ce-i inimă? Mi-e foame! Vreau să trăiesc și-aș vrea .../ Tu, iartă-mă, fecioară, - tu, căprioara mea! Mi-i somn. Ce ʼnalt îi focul! Și codrul, ce adînc!/ Plîng. Ce gîndește tata? Mănînc și plîng. Mănînc!”.

Cu aceste versuri în gînd, recitate ca la o serbare școlară, am intrat pe ulițele Mălinilor în căutarea universului pierdut și a celui care ar fi putut deveni un mare poet național – NICOLAE  LABIȘ. Versurile de mai sus sînt din două poezii cu mesaje diferite: ,,Viitorul” și ,,Moartea căprioarei”, dar din ambele rezultă – ca o trăsătură definitorie în arta poetică a lui Labiș – ancorarea poetului în realitatea imediată, cu transfigurarea eului într-o anamneză perpetuă, purtînd pecetea unei istorii interioare, cuprinsă între limitele unei ataraxii aparte și ale unui zbucium de pontif.

Mergînd pe jos pe strada principală, din pură curiozitate adresez întrebări sătenilor întîlniți în cale despre locul în care se află Casa memorială ,,Nicolae Labiș”. Îmi place să-i aud vorbind pe cei din Mălini, mai ales că în glasul fiecăruia se distinge o undă de mîndrie, le simt bucuria de a fi părtași la un gest care le onorează localitatea, fiind puși în situația de a oferi informații despre consăteanul lor, poetul Nicolae Labiș. Oamenii – tineri ori vîrstnici – cu înfățișări și priviri blînde, știu toți cîte ceva despre cel care a fost Nicolae Labiș: locul în care se află Casa Memorială, școala în care a învățat, cine i-au fost părinții...

Da, sîntem în Mălini, acolo unde, cu 85 de ani în urmă, la 2 decembrie 1935, a venit pe lume, în casa unei familii de învățători, puiuțul Nicolae, botezat cu numele sfîntului ce era sărbătorit peste cîteva zile – Sfîntul Ierarh Nicolae. Parcă nu-mi vine să cred că am ajuns să calc pe aceste meleaguri pe care, cu aproape un secol înainte, își plimba făptura precocele poet. Mirarea poate că s-a ivit odată cu adîncirea lecturii cărților de poezie ale lui Nicolae Labiș – toate, în afară de primele două – ,,Primele iubiri” și ,,Puiul de cerb” (plachetă pentru copii) – apărînd postum. Soarta nedreaptă a făcut ca Nicolae Labiș să se stingă la doar 21 de ani – o moarte tragică, coborîtă odată cu un tramvai hodorogit ce purta numărul nefast 13, de pe bulevardul din fața spitalului Colțea, din București.

Debutînd la vîrsta de 15 ani, în 1950, în ziarul ,,Zori noi” din Suceava, un an mai tîrziu făcîndu-și debutul și în presa literară bucureșteană (revista ,,Viața românească”), constatăm că Labiș n-a creat decît un timp extrem de limitat – șase ani, pînă în 1956!

A reușit Nicolae Labiș, în doar cîțiva ani de creație literară, să atingă pragul unui mare poet, să rămînă în Istoria Literaturii Române înscris cu litere mari? Și, dacă a reușit acest salt spectaculos, la ce nivel receptăm, astăzi, opera poetului din Mălini, atît cît Dumnezeu i-a lăsat timp s-o scrie? Acestea sînt doar două întrebări din multe care s-ar putea formula cu referire la numele și la opera poetului Nicolae Labiș. În apreciabilul răstimp de peste 6 decenii de la dispariția sa pămînteană au apărut sute de studii și cărți despre poetul Nicolae Labiș semnate atît de cei care l-au cunoscut în mod nemijlocit, cît și de o droaie de critici literari și oameni de litere – semnal astral că și astăzi proiecția în timp și spațiu a ,,Puiului de cerb” naște interes, multe scrieri pe această temă duelîndu-se în polemici utile sau, uneori, apagogice.

Din acest punct de vedere – al avalanșei de titluri ce încearcă să ne lumineze dacă opera labișiană este demnă de a figura la loc de cinste în veranda literaturii române, sau, mai degrabă, s-o dosim în debara –  cititorul îndrăgostit de versul și de sinceritatea lui Labiș se simte într-o derută instalată într-o psihanaliză limitată. Pentru a se vedea că nu vorbesc (scriu) degeaba, enumăr doar cîteva lucrări reprezentative în acest sens: ,,Labiș, Albatrosul ucis” (Ștefan Bitan, 1970); ,,Nicolae Labiș” (Lucian Raicu, 1977); ,,Nicolae Labiș” (Ion Bălu, 1982); ,,Urmele poetului Labiș” (Gheorghe Tomozei, 1985); ,,Moartea unui poet” (Gheorghe Tomozei, 1972); ,,Timpul asasinilor” (Cezar Ivănescu și Stela Covaci, 1997); ,,O moarte care dovedește ceva” și ,,Ultima graniță a terorii” (Irimie Străuț, 2001, respectiv 2003); ,,Hora morții” (Portik Imre, 2005); ,,Nicolae Labiș – monografie” (Florentin Popescu, 2006); ,,Kiseleff 10 – Fabrica de scriitori” (Marin Ioniță – reeditare, 2018).

Citind aproape tot ce s-a scris în volum despre opera literară a lui Nicolae Labiș, compilată cu aspecte din scurta lui viață (am în rafturile bibliotecii mele peste 50 de volume cu subiectul discutat), am rămas sub imperiul unui gînd peremptoriu, care a dat naștere la următoarea întrebare: de ce toți autorii care s-au aplecat asupra scrierilor poetului Nicolae Labiș (analiști de marcă, colegi de breaslă sau prieteni de pahar) au simțit, imperios, nevoia să-l judece pe Labiș în dimensiunea a două paliere sociale: 1. poet comunist; 2. poet răzvrătit (anticomunist)!? Inventînd  acest dualism din perspectiva etică în poezia lui Labiș, chiar în limita unor analize sofisticate, amestecînd istoria Partidului Comunist cu gîndirea pură a celui care, ivit de sub poale de munte, totuși, din ograda de intelectuali ai satului, a deschis ochii asupra realității înconjurătoare, singura pe care o cunoștea, înseamnă să simplificăm ipostazele de viață ale copilului și adolescentului Nicolae Labiș pînă la mistificarea talentului acestuia.

,,Azi sînt îndrăgostit. E-un curcubeu/ Deasupra sufletului meu./ Izvoarele s-au luminat și sună,/ Oglinzile ritmîndu-și-le-n dans/ Și brazii mei vuiesc fără furtună/ Într-un amețitor, sonor balans,/ În vii vibrează struguri străvezii –/ Cristalurile cîntecelor grele –/ Și stropi scăpărători de melodii/ Ca roua nasc în ierburile mele./ Eu curg întreg în acest cîntec sfînt:/ Eu nu mai sînt, e-un cîntec tot ce sînt”. Am reprodus partea de început din amplul poem intitulat ,,Primele iubiri”, pentru a releva puritatea de care aminteam mai sus, îmbrăcată, pînă la contopire, în idealul sufletului unei simțiri primare menită să nască manifestări intime inedite. În continuarea poemului, viziunea adolescentină a poetului este transpusă în versuri de o altă factură, imprimate pînă la saturație de ecoul prelungit al războiului de curînd încheiat, epopee întunecată ce a lăsat urme profunde în sufletul unui copil maturizat prea devreme la impactul cu cortegiul de experiențe aduse de acest război.

Filtrată prin capacitatea poetului de a percepe diferența dintre cele două sfere diametral opuse – Război și Pace – etapa aceasta i-a amplificat sensibilitatea nativă prin invocarea dreptului legitim de a se bucura la capătul ieșirii din marasmul întruchipat de lipsurile instituite de păgubosul conflict armat. De aici, din această modificare a unghiului prin care cade lumina asupra sufletului unui copil, de pe această platformă critică trebuie să privim și să judecăm explozia de bucurie a lui Labiș la adresa unei stări sociale – reprezentată prin varii instituții, entități sau concepte filozofice – o imagine care, mult mai tîrziu, va avea o altă conotație și reflexie în mentalul colectiv românesc, deci și în concepția lui Labiș.

Astfel trebuie să citim, să receptăm și să judecăm, fără a încerca să inventăm cine știe ce circumstanțe atenuante, continuarea acestui poem: ,,Eram neliniștit și nici eu însumi/ Nu înțelegeam prea bine tot ce sîmt./ Doream să prind a vremii înțelesuri,/ Întregi, în craniul meu atunci prea strîmt;/ Cărți peste cărți în nopți sfîrîitoare/ Eu răsfoiam cu degete subțiri,/ Simțeam un aer nou foșnind în juru-mi,/ Eram ca-n preajma unei mari iubiri”. În expresia lor intrinsecă, versurile de mai sus nu reflectă nici o adiere propagandistică, ci sînt doar rezultanta gîndirii unui pui de învățător într-o conjunctură istorică specială, cu influențe emoționale directe asupra percepției sale individuale (să nu uităm că tatăl poetului, învățătorul Eugen Labiș, a cerut înscrierea în Partidul Comunist la întoarcerea de pe front, după o suferință de 5 ani prin tranșeele Europei!) a cărui frunte se înalță spre soare într-o etapă tulbure, improprie înțelegerii și deslușirii acesteia.

Nicolae Labiș, copilul și adolescentul, nu a avut nevoie de nici un propagandist sau activist de partid pentru ca să scrie versuri revoluționare. Lectura ce l-a vrăjit de la 4 ani, viața cărților și viața adevărată din Moldova postbelică, i-au fost vectorii în jurul cărora și-a țesut Nicolae Labiș aureola de înțelept, nelăsîndu-se introvertit în propria-i capacitate de a crea lumea poeziei în jurul lui. De aici și pînă la conceperea următoarelor versuri atît de blamate de critica literară de astăzi (care-l șterg pe Nicolae Labiș din cărțile poeților români) nu era decît un pas, făcut de poet în cunoștință de cauză – gîndirea lui poetică așezîndu-l cu mult deasupra colegilor de generație: ,,Viață, mi-ai deschis înfățișarea/ Compusă din lumini și umbre, crud./ Neregulate și  bubuitoare/ Pulsările-ți lăuntrice le-aud./ Și-n miezul unui ocean de patimi,/ Azi am văzut mai clar decît oricînd/ În gloriosu-i car de bătălie/ Partidul Comunist înaintînd”.

Unii exegezi ai operei lui Labiș (sau, mă rog, pseudoexegezi), urmărind țelul malefic de a deturna baza criticii literare de la esență la spoială – avansează ideea periculoasă a instalării planului de comparație între ceea ce a produs Nicolae Labiș pînă la dispariție (21 de ani), și ceea ce ar mai fi scris dacă ar mai fi trăit! Acest procedeu este, după părerea mea, un motiv acefal de a crea o bază de argumentație ca un fel de proptea în sprijinul acelora care vor să scoată opera libișiană din sfera socialului. Translația de la literatura junioratului la cea a deplinei maturități (literare și de viață) nu ar trebui să dea frisoane acestor răstălmăcitori ca într-o anastrofă. Dacă ar mai fi trăit și creat, lucrurile aveau să se așeze într-o altă matcă, poate imprevizibilă pentru noi, dar, oricum, ascendentă pentru Labiș.

Iată dovedirea acestei argumentații.

Între 20 și 22 martie 1965 a avut loc, la București, Consfătuirea pe țară a tinerilor scriitori. Ca să putem percepe însemnătatea acestui eveniment în viața și activitatea tinerelor talente literare românești, iată numai cîteva nume de scriitori și critici literari care au condus seminariile de poezie: Mihai Beniuc, Maria Banuș, Eugen Frunză, Eugen Jebeleanu, Veronica Porumbacu, Victor Tulbure, Demostene Botez, Radu Boureanu, Mihu Dragomir. După ce Mihail Sadoveanu a deschis lucrările Conferinței, poetul Mihu Dragomir (reprezentant al revistei ,,Tînărul scriitor“) a prezentat Raportul asupra creației tinerilor scriitori din țara noastră în perioada 1950-1956. În a doua zi a consfătuirii au început dezbaterile pe marginea Raportului, dezbateri la care, printre cei 35 înscriși la cuvînt, s-a aflat și tînărul poet Nicolae Labiș. Ce credeți că a rostit de la tribuna oficială acesta? Poate că – în virtutea scrierilor lui din tinerețea primară a elogiat proletcultismul! Poate, dezvoltîndu-și ideea din „Primele iubiri”, a citit o odă Partidului!

Nicidecum!

Iată cum gîndea Nicolae Labiș și cum se exprima în anul fatidic 1956, nu la ,,Europa liberă”, ci în Forumul tinerilor scriitori, locul în care se dezbăteau problemele lor, cele generatoare de îndeplinirea visului de a deveni scriitorii viitori ai României, cronicarii vieții tumultoase ce se anunța la orizontul incert al anilor ʼ60. Nicolae Labiș și-a exprimat părerea că, printre factorii care stînjenesc activitatea tinerilor scriitori, ca de altfel și activitatea unor scriitori consacrați – sînt prejudecățile înguste, osificate, fie că au luat naștere în mințile scriitorilor înșiși, fie că au fost impuse din afară de elemente incompetente, care denaturează indicațiile partidului. Dezvoltînd ideea libertății de gîndire, poetul a criticat frica de aspectele aspre ale vieții, interzicerea lor pentru a fi reflectate în literatură, ca și stările de spirit exaltate, pe care viața le oferă cu dărnicie scriitorilor. Asumîndu-și rolul de lider al generației sale, Nicolae Labiș a chemat tinerii scriitori la lupta împotriva dușmanilor de clasă și împotriva unor elemente birocratice care frînează activitatea creatoare...

Casa în care a trăit poetul – locul de suflet în care au înflorit primele metafore în vîrful peniței, iscînd inegalabila Moarte a căprioarei – este o casă simplă, de la țară, devenită Casă memorială în anul 1963. Casa pitică, avînd un cerdac vopsit într-un albastru de cerneală, este cu atît mai primitoare cu cît intimitatea ei precede gîndurile vizitatorului asupra modului de viață al celor care au locuit între pereții ei curați. Chiar la intrare, pe o plăcuță așezată în stînga cerdacului, scris cu litere aurii, citim, ca pe un motto al foștilor locatari, o strofă semnată de Nicolae Labiș: ,,Ți-a însemnat natura prin trăsnet unde stai/ Zdrelinduți-o cu flăcări primejdioase casa./ E semn de neastîmpăr și de noroc – să-l ai/ Pînă cînd neagra doamnă o să-și învîrtă coasa”.

Dezechilibrați un pic de acest totem labișian pășim în laboratorul copilăriei fiului de învățător din Mălini, atenți să nu destrămăm miracolul acestor mici încăperi cu aureola de Muzeu al Literaturii Românești de la jumătatea Secolului XX. Peste tot – amintirea Poetului: patul și noptiera cu ceasul care  aștepta să fie ,,întors” pentru a țîrîi, demobilizator, deșteptarea; aparatul de radio, vechi instrument de legătură cu lumea exterioară Mălinilor; o etajeră cu cărți și un cățeluș de pluș – semn al imaginii anilor copilăriei, reevaluată în anii de debut ai adolescenței; într-un cuier artizanal, cu încrustații în lemnul patinat de vreme, făcute poate chiar de  Labiș, așteaptă cuminți  să fie îmbrăcate un costum de culoare închisă și un palton negru pe umărul căruia se odihnește o pereche de mănuși...

Cea mai spectaculoasă ,,arhivă documentară” aflată în același lăcaș de cultură – așa cum ne-a demonstrat și doamna Ioana Hopulele, ghidul nostru calificat – sînt zecile de fotografii și însemne prezentate izolat sau pe panouri tematice. De la anii puri ai copilăriei și pînă la ,,Pasărea cu clonț de rubin”, viața și opera poetului Nicolae Labiș ne apar în imagini vii, atît de autentice încît ne așteptăm, din moment în moment, în fața noastră să se ivească poetul și să ne invite la o cafea.

Aprecierile unor poeți contemporani cu Labiș, prezentate la loc de cinste în acest sanctuar al poeziei, revarsă peste orice vizitator umbrele acestor suflete pline de venerație, într-o amintire avuabilă. ,,Labiș era un virginal în spirit, gingaș în alcătuire și, din pricina frigului emanat de austeritate, de neîmbrățișat, de neatins” – Nichita Stănescu; ,,Meritul cel mai mare al lui Nicolae Labiș este că el a întinerit poezia într-o vreme cînd aceasta făcuse riduri” – Marin Sorescu.

Dincolo de casa familiei Labiș, spre satul Poiana Mărului, drumul se pierde în depărtarea măcinată de urmele turmelor de mioare care au suit pe costișe cu iarbă, ștergînd urmele pașilor Vitoriei Lipan în căutarea destinului. Urcușul spre Stînișoara, străjuit de santinelele copacilor înfoiați, printre care soarele aruncă săbii de lumină oblică spintecînd văzduhul încremenit, pare că se apropie de cupola cerului cu petice de nori ca niște nămeți de zăpadă. Dacă abandonezi șerpuirea drumului și te abați prin pădure te întîmpină Suha, venind de sus, de pe Borca, cu același susur de apă de munte zvăpăiată, dar ademenitoare pentru botul catifelat al blîndelor căprioare, imagine ilustrată atît de natural în Cartea de Poezie din veacul celălalt: ,,Așteptăm într-un loc unde mai sună,/ Din strunele undelor line, izvoarele./ Cînd va scăpăta soarele, cînd va licări luna,/ Aici vor veni în șirag să se-adape/ Una cîte una căprioarele”...

Ce păcat că drama căprioarei, plînsă de copilul Nicolae Labiș, s-a suprapus, peste numai cîțiva ani, cu drama poetului Nicolae Labiș, înlocuind ,,Moartea căprioarei” cu ,,Pasărea cu clonț de rubin” (ultima sa poezie, scrisă pe patul de spital, cu cîteva zile înainte de a muri, la 22 decembrie 1956): ,,Pasărea cu clonț de rubin/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat/ Nu mai pot s-o mîngîi. M-a strivit/ Pasărea cu clonț de rubin.// Iar mîine/ Puii pasărei cu clonț de rubin/ Ciugulind prin țărînă/  Vor găsi, poate/ Urmele poetului Nicolae Labiș/ Care va rămîne o amintire frumoasă...”.

În numele acestei amintiri și pentru perpetuarea ei Nicolae Labiș va trăi veșnic în Poezia Românească.

GEO CIOLCAN