Mai ninge și-acuma la Alba, și-n munți
Mai sar peste stînci, în zori, căprioare.
Sub giulgiul zăpezii, înalți și cărunți,
Carpații se-apleacă să bea din izvoare;

Mai suie și-acuma poteci peste deal,
Șerpuind prin poieni urzite cu brumă,
Și mai străjuiesc munții privind la Ardeal
Cum pruncu-i privit de buna sa mună;

Mai plînge și-acuma pădurea de ger
Cînd Crivățul intră în ea cu secure
Și rupe copacii, lugubru mister,
Mai plînge și-acum, din crengi, o pădure;

Dar toate nu sînt cum au fost pînă ieri,
Cînd oamenii se-ndreptau spre Cetate,
Ducînd în priviri necaz și dureri,
Și veacuri de ură în inimi crestate;

Dar aveau ascuns un dor din străbuni,
Lîngă inimă, sub cămașa de fire:
S-aprindă pe munți șirag de cununi,
Pecetluind la Alba sfînta Unire;

Mai ninge  și-acuma la Alba, și-n zări
Se văd Carpații cu brîu de ninsoare.
O, dar poate să ningă de-atîtea ori,
Căci ninge-n Decembrie a Dor și-a Sărbătoare!

GEO CIOLCAN