
- 28-10-2024
- 0 Comentarii
- 305
- 2
În urmă cu 14 ani călcam pentru prima dată în Republica Moldova intrînd prin vama de la Ungheni. Eram emoționat călcînd acest pămînt românesc și eram extrem de curios să văd cum arată țara. Primii kilometri nu au fost cine știe ce, mai apoi au început să apară primele localități și m-a surprins faptul că păreau extrase din filmele sovietice ale anilor ʼ70 - ʼ80. Pe scurt, am avut cam același șoc pe care l-au avut în 1992 șoferii camioanelor care cărau scena lui Michael Jackson la Bucuresti și care au zis că, pentru ei, sosirea în România era o întoarcere în timp.
Revenind la vizita mea în țara vecină. Peste tot camioane și autobuze fabricate în anii ʼ60 - ʼ70, clădiri din beton gri, totul extrem de sărăcăcios, cam cum era la noi în anii ʼ90. Simțeam că m-am întors cu 25 de ani în urmă. Vagoanele de cale ferată, de asemenea de pe vremea stalinismului, clădiri industriale abandonate, șosele toate numai gropi în care îți rupeai mașina... Pe scurt: oribil.
Influența rusă
Ajung la Chișinău și mă cazez într-un hotel aflat în apropierea clădirii Circului. Simplu, dar curat. Mă dau în vorbă cu fetele de la recepție și îmi spun la un moment dat: „Stăpîna noastră vrea să mai facă un hotel”. Procesez cîteva secunde informația și le zic: „Poate patroana, nu stăpîna...”. Fetele zîmbesc și-mi dau dreptate. Urc în cameră și constat că televizorul meu nu funcționează așa că sun la recepție și rog pe cineva să vină să rezolve defecțiunea, iar domnisoara de la telefon mă asigură: „Mă ridic la dumneavoastră imediat”.
De data asta am lăsat-o așa și nu am mai zis nimic... A venit repede și, după ce a meșterit la el, aparatul a funcționat. Din 20 de canale foarte multe erau în limba rusă, lucru pe care aveam să-l constat și în anii următori, și doar cîteva în românește cu emisiuni și decoruri cenușii și sărace.
Cînd am plecat din Chișinău spre țară m-a oprit Poliția ca să-mi ceară actele și cînd l-am întrebat pe agent de ce, mi-a răspuns sec: „Operațiunea merge”, probabil pentru că oamenii aveau un filtru în desfășurare. Plec din Moldova și după ce trec de graniță și ajung în primul sat ieșean am senzația că sînt în Franța...
După doi ani m-am întors la Chișinău. De data asta am stat la un hotel mai bun și am avut un ghid cu care am ținut legătura ani buni după aceea. Femeia mi-a explicat multe din lucrurile pe care nu le înțelesesem la prima mea călătorie și mi-a povestit despre cît de mare a rămas influența rușilor în republică, cît de ai naibii sînt și cît de greu le este să scape de ei, pentru că majoritatea oamenilor au încă nostalgia imperiului sovietic în care trăiau bine și aveau de toate. Doar că visele și nostalgiile nu țin de foame, iar ce a trecut, trecut rămîne.
Am mai avut probleme lingvistice de genul celor pomenite mai sus cînd la un restaurant am cerut să mi se explice ce sînt acelea blinîi și doamnele entuziasmate mi-au confirmat că au „blinele” dar nu au știut să-mi explice ce sînt, dat fiind faptul că vocabularul românesc, cel puțin, le era deficitar. A trebuit să mă uit la traducerea englezească din meniu ca să-mi dau seama că sînt niște clătite umplute cu diverse, în special carne. La plecare le-am cerut un bon fiscal și mi-au spus că-mi vor da un cec. Le-am zis că nu am nevoie de cec bancar, ci doar de un simplu bon fiscal. Mi-au confirmat pline de bunăvoință că-mi vor da un cec și mi-au pus în mînă... un bon fiscal. Pasămite, așa ziceau ele bonului fiscal.
Mă lămurește într-un tîrziu ghidul că limba română de peste Prut, din cauza ocupației rusești de zeci de ani, a suferit o puternică influență rusească și de aici traducerile mot-à-mot ce se fac anumitor expresii sau cuvinte rusești, chestie care mi-a explicat de ce văzusem pe geamul unei mașini scris „se vinde” în loc de „de vînzare”. Canalele TV de limba rusă erau tot acolo, mai frumoase și mai strălucitoare decît cele românești (moldovenești, că-i tot aia).
Obiceiuri
Anul următor m-a prins Paștele la Chișinău. De data asta, ducîndu-mă să mănînc la un restaurant celebru din centru, exact în seara de Înviere, mă las condus de simțul de orientare și intru pe o stradă unde, între timp, se schimbase sensul de mers, așa că după vreo 150 de metri mi-am dat seama că mă aflu pe sens invers. Trag pe dreapta să văd ce e de făcut și de nicăieri apare un milițian care, pe un ton poruncitor, îmi cere „propusk”, adică actele și, după ce îmi face morală că puteam provoca vreun accident, începe să-mi spună văitîndu-se: „Aoleu, să vezi ce pățești acum”. Eu naiv, încep să mă gîndesc că mare lucru mai mult de o amendă nu are ce-mi face, așa că-i spun chestia asta, moment în care îmi zice: „Dar să vezi ce amendă-ți dau”... etc. În momentul ăla încep să-mi zornăie clopoțeii în cap așa că încerc marea cu degetul și-i zic: „Păi și dacă-mi dați amendă unde o plătesc? Toate instituțiile de stat sînt închise.” La care el: „Acum să te văd ce faci! Ce te faci acuma, măi?”. Îmi iau inima în dinți și-l întreb: „Nu pot plăti la dumneavoastră?”. Omul se uită la mine ușurat și parcă-mi spunea din priviri: „Daʼ mult ți-a luat, tîntule...”. „Ba da”, zice el. „130 de lei moldovenești e bine?” – întreb eu. Desface repede hîrtia cu procesul verbal și-mi zice să-i pun acolo. Apoi îmi dă actele, îmi explică cum ajung la restaurant și-mi dă drumul.
A doua zi, mă duc să iau prînzul pascal la același restaurant și, fiind duminică, ora 14, cînd plec spre hotel nu-mi mai pun centura de siguranță în ideea că polițiștii sînt acasă. Nu vă zic că mă oprește un echipaj de tineri? De data asta, am mers direct la sigur. Le-am zis că le plătesc amenda lor, le-am dat banul și-am plecat. Programele rusești erau tot acolo, pe tv.
Întrebări și răspunsuri
Peste un an călătoresc o vreme prin țară cu doi delegați din Republică. Din vorbă-n vorbă, la un moment dat mă invită în camera lor de hotel „să servim ceva”. Le zic că voi veni să bem un pahar și ei precizează. „Boii beau apă. Noi servim”. Nu vă mai spun cum am mîncat direct pe ziarul așternut pe un taburet parizer cu pîine, roșii și pateu ca atunci cînd eram copil și am băut votcă direct dintr-o cutie de carton cu vrană. Cu ocazia asta, le-am lămurit problemele pe care le aveau cu privire la diferențele de vocabular dintre ei și noi. Că de ce la ei se zice „lift” și la noi „ascensor”, că ce legături sînt între istoria lor și a noastră, că limba e moldovenească, nu românească etc.
Am luat-o băbește, și le-am explicat că, după capul meu cel prost, cei 50 de ani de rusificare i-au obligat să-și păstreze limba română din anii ocupației, adică ʼ40, limbă al cărei lexic a fost influențat de rusismele din jur. Apoi, limba nu e moldovenească, ci românească, atîta timp cît noi ne folosim de ea ca să dialogăm și ne înțelegem perfect, doar că Stalin și urmașii lui trebuiau să ofere o nouă identitate poporului ocupat și să-l rupă de rădăcina sa românească. Din teritoriu i-au rupt cu ajutorul ucrainenilor, care și-au dorit Bugeacul și nordul Bucovinei și le-au primit.
După vreo oră și ceva de povești, oamenii își lămuriseră o grămadă de probleme și cred că au dat deoparte propaganda sovietică cu care aveau plin capul. Pe ei îi lămurisem, dar doi ani mai tîrziu, cu ocazia ultimei mele călătorii la Chișinău, un taximetrist mi-a zis că el se simte moldovean și că nu are nici un chef de unire cu România... crainica rusă surîdea dintr-un colț al ecranului...
Fasciștii români
În sfîrșit, călătoresc în vara lui 2019 în Ucraina, la Tarutino, oraș aflat în Bugeacul pomenit mai sus. Gazda noastră – o doamnă care vorbea engleză, germană și un pic de moldovenește. La explicația mea că e tot aia, s-a declarat mirată și m-a contrazis elegant. Ca să ajungem acolo a trebuit să traversăm Republica Moldova. Față de 2010, cînd ajunsesem acolo prima dată, se mai reparaseră drumurile, orașele mai scăpaseră de acel „gri” sovietic, parcul de mașini se mai înnoise, lucrurile arătau mai bine. Am ajuns într-un final la granița cu Ucraina, de la punctul de trecere moldovean Basarabeasca. Ironie a sorții, mergeam pe pămînturi românești și trebuia să trec vămi... pînă-ntr-o zi...
Aici, militari fioroși cu armele de asalt la vedere în bandulieră, ne controlează microbuzul, actele și, într-un final, ne dau drumul. Trecem dincolo în localitatea Serpneve și începem drumul de 24 de kilometri spre Tarutino. La început, am mers pe pămînt (că de unde asfalt), printre niște găuri imense, astfel încît viteza maximă nu era mai mare de 30 de kilometri pe oră. Cînd apăru asfaltul era tot spart și denivelat, astfel încît ne legănam cu mașina prin gropi de zici că eram pe marea furtunoasă. Am ajuns la cazare după 45 de minute cu motorul în punctul nu de fierbere, ci de evaporare, și cu ambreiajul leșinat total de la atîta solicitare.
La pensiune toate bune și frumoase. Am ieșit să mă plimb prin sat. Desigur, în parcul central trona regulamentar monumentul soldatului sovietic. În rest, sărăcie, mașini Lada vechi, bere ieftină și cam atît. Partea interesantă avea să vină a doua zi cînd, vizitînd școala din localitate, am studiat cu mult interes panourile din istoria locală unde scria despre fasciștii români care au venit peste ei și le-au ocupat pămînturile strămoșești instaurînd un regim terorist pînă cînd ei, cu ajutorul armatei ruse, și le-au recuperat. Ei bine, asta m-a pus pe gînduri atunci, fiindcă dacă asta era politica oficială a statului ucrainean, atunci vă imaginați probabil că generații întregi ne consideră și acum niște agresori nenorociți și niște fasciști, iar noi le-am dat și Patriot și cîte și mai cîte...
Cînd am plecat înapoi în România la punctul de frontieră ucrainean am descoperit în comandantul acestuia pe soțul gazdei noastre. Moldova ni s-a părut a fi la nivelul Germaniei față de ce găsisem în Ucraina, iar România – un fel de SUA...
Concluzii:
Ce vreau să spun cu toate astea? Că influența rusă e încă puternică acolo, că referendum-ul moldovean a fost un eșec fiindcă a fost făcut prea devreme și că Ucraina nu e deloc mîța blîndă care pare în relația cu noi. Ca să-i convingi pe moldoveni să-și dorească UE și unire cu România, trebuie să le crești nivelul de trai și, prin comparație cu vremurile de acum, cele de pe vremea Imperiului Sovietic să nu mai fie atractive. Ca să reformezi sistemul ai nevoie de ani de muncă și de răbdare, de educarea copiilor în spiritul civilizației românești, nu al celei ruse.
Doamna Maia Sandu a greșit fundamental vorbind despre democrație, drepturi, occidentalizare, capitalism, în timp ce interzicea televiziuni și partide politice, fiindcă nu a făcut altceva decît să-și servească pe tavă adversarii politici cu motive de a o combate. De asemenea, greșeală mare de tot să convoci acest referendum cînd e clar că mai mult de jumătate din cetățenii moldoveni sînt cu rușii, dar își doresc pașaport românesc doar ca să poată munci și trăi în UE. Să poată cîștiga bani frumoși acolo. Atît. Nu-i interesează pe ei conceptele politice ale UE, ci strict banii necesari familiilor lor rămase în republică.
Prin urmare, unirea Moldovei cu România e departe, fiindcă noi nu avem capacitatea de a gestiona problemele sociale, politice și infracționale de acolo și nici pe cea economică de a-i susține. Dacă vrem unire trebuie să devenim un stat solid, bogat, cu legi clare, care să poată rezolva singur problemele fraților de peste Prut. Unirea în cadrul UE o să fie cam la nivelul celei dintre Ungaria și Transilvania: investiții maghiare peste tot, ajutoare financiare de la Guvernul maghiar către primăriile din România, turism masiv, ori noi nu asta ne dorim. Ca să fiu cinstit, nu sînt foarte sigur că există un procent majoritar de români care să vrea unirea cu Moldova, deși e clar că noi ne-o dorim mai mult ca ei.
Mai e mult pînă Moldova va putea ajunge la nivelul la care să poată intra în Uniunea Europeană și mai e și mai mult pînă cînd Ucraina se va civiliza suficient ca să facă acest pas, fiindcă influența Rusiei plutește în aer. Încă. Firesc, pînă la urmă, ținînd cont că vorbim de două republici ale fostului imperiu.
IOAN TEODOR
-2.8 C