Un soare românesc
de 10 milioane de grade (2)
Ajungem în laboratorul cu denumire poetică al „plasmei fierbinţi, cu oglinzi magnetice”, condus de dr. Constantin Popovici. Ceea ce e remarcabil în laboratorul acesta, con­tinuă profesorul Popescu, este că toată aparatura, extrem de complicată, a fost construită la noi în ţară. Domeniul în care se lucrează aici este tot de pionierat mondial. Dacă aici „iese” – şi să ne ţineţi pumnii – asta va fi vital pentru civilizaţia românească.
– Ce trebuie să „iasă“ aici?
– E vorba, în primul rînd, de faptul că laserul de faţă a fost proiectat să atingă temperaturi şi presiuni extreme, dar mai ales, constante, de durată. Pluteşte în aer, la scară istorică, obţinerea primului soare artificial românesc: o temperatură de 10 milioane de grade! El va consuma hidrogenul greu – deuteriumul – din apa mării. Aplicaţiile în industrie ale acestei reuşite vor fi copleşitoare.
– Tovarăşe profesor, nu vă supăraţi că vă întreb: v-aţi gîndit vreodată, în copilărie, pe miriştile din Burila Mare, pîrlindu-vă pielea la soarele dătător de viaţă al Dunării, că nu după mult timp veţi fi părtaş la plămădirea unui alt soare?
N-am mai primit răspuns, nici nu aşteptam, de altfel, în orice caz întrebarea nu îi era destinată numai dascălului, ci şi mie, şi nouă, tuturor, părtaşi prin muncă la explozia de gîndire de aici, la uriaşul efort al fizicienilor noştri de a fora adînc în vîna de geniu a poporului român.
Cîte ceva despre chindeaua de Făgăraş
Pogoară seara, transparentă, peste rezervaţia de verde şi alb a cetăţii. Pesemne, pe undeva, prin munţi, un fabulos cerb carpatin a răsturnat spre senin, cu coarnele, cerul înstelat al acestei toamne tîrzii. Dăm o raită prin căminele studenţeşti. Confort, fără discuţie. Se doarme cîte trei în cameră, fiecare garsonieră fiind tencuită în calcio-vecchio, avînd mobilier proaspăt şi duş propriu. Veioze, multe veioze. Ar fi interesant de ur­mărit circuitul străbătut de lumina acestora prăvălită asupra slovei, care la rîndu-i luminează şi ea nişte minţi, care la rîndu-le vor lumina mai tîrziu alte minţi, avide de cunoaştere, care şi ele... Ne-am minunat şi aici. De toate cîte le-am văzut, dar şi de chindeaua bătrînească, din postav viu colorat, cu care două surori, făgărăşence, şi-au împodobit pereţii. Ne-am uimit în faţa ei, din nou, ca şi în faţa laserilor. Sufletul, zăcămintele lui, nu puteau să nu vibreze în memoria mîinii străvechi care a ţesut şi pîngăluit pînza aceea sub răsuflarea fierbinte a geniului artistic românesc. Lăsăm în urmă Platforma fizicii.
Lanţul unei fîntîni ne vesteşte că trecem graniţa dintre două lumi: una calmă şi furtunoasă ca o negaţie dialectică, iar alta idilică prin vocaţie, linişte de veacuri şi miros. Căci miroase, cum să nu, a lapte şi coceni sacrificaţi focului, iar ghizdul şi pîntecele nopţii se încarcă de florile veşniciei, umflîndu-se cu zgomot, în goana lor către ziuă. Vom avea, desigur, un soare de laborator, poate că mîine vom studia sub sticlă asfinţitul şi zorii de ziuă, dar, să nu uităm, toate acestea vor fi reale şi însu­fleţite numai atîta vreme cît ne vom minuna în faţa elementelor primordiale. Atîta vreme cît ne va unge inima, cu graţii de smirnă, ciuta speriată care ni s-a încurcat în picioare, pe drum, şi atîta vreme cît vinul curat, băut la săteanul Gheorghe Danciu, aflat la matusalemica vîrstă de 88 de ani, va descompune spectrul luminii într-un roşu rubiniu. Şi, lucru de căpătîi, atîta vreme cît dragostea va binecuvînta aceste pămînturi aşa cum a făcut-o pînă acum.
Meşterii de baladă din lotul 1 al Trustului de construcţii „Carpaţi“ se respectă, bărbăteşte. I-am găsit aşezaţi în jurul ghirlandelor de scîntei ale sobei, cu o ladă de bere la picioare, un drug de salam pe masă şi o pîine. Atît de mare şi de fierbinte încît ne-a dus cu gîndul la priveliştea apocaliptică şi fictivă a Codrilor Vlăsiei în flăcări. Azi a fost zi de leafă, aşa că nu se putea fără chef. Betonişti, dulgheri, zidari. Iorgu Ghenadi, tatăl a şase copii, Ion Mihai, tatăl a doi copii, Constantin Ghimici, tatăl a şase copii, Vasile Gherman, tatăl a trei copii. Şi tinerii Constantin Ghimici II (dinastie muncitorească!) şi Gheorghe Gondoş. Adevăr, bărbăţie, candoare.
– Ce sentimente încercaţi dumneavoastră, oameni buni, ca lucrători pe acest mare şantier al ţării?
– „Mîndrie românească, în primul şi în ultimul rînd. Ştim că aici e o mare cetate a ştiinţei, cum nu multe sînt pe glob“. „Sîntem mîndri de construcţia asta, dar şi de faptul că ştiinţa românească ne va face să ne numărăm printre primele ţări ale lumii“. „Da, aşa e, după cum s-a preconizat, în curînd vom ajunge printre primii ai lumii”. (ei, n-o luaţi nici chiar aşa! – n.n.)
– Nu mă îndoiesc că citiţi cărţi şi ziare şi că vedeţi filme. Ce aţi dori să facă de aici înainte arta românească pentru dumneavoastră, constructorii?
– „Să scrie mai mult despre noi. Despre noi, care venim de pildă de prin Moldova, că ne e scumpă munca, şi ne lăsăm familiile prin depărtări. Credeţi că ne e uşor?“. „Să se scrie cărţi, seriale de televizor, despre semnele pe care le-am lăsat noi prin toată ţara, la Bicaz, Roman, Timişoara, Braşov, Argeş, şi cîte-or mai fi fost“. „Despre Platforma de fizică să se scrie. Asta e cel mai important lucru la care am pus umărul. E important sută la sută, mie la mie“.
(va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR (1974)