MĂGURELE: O CETATE A ŞTIINŢEI (I)
  • 06-02-2023
  • 0 Comentarii
  • 341
  • 0

Cine s-ar fi gîndit vreodată că peste ţinutul Măgurelelor, legat de Bucureştii de odinioară prin Podul de lemn şi cu nume parcă predestinat, al calicilor, îşi va cloci cîndva ouăle pasărea de azur a istoriei? Cui, dintre români sau străini, i-ar fi părut oare firesc ca, după sute de ani de linişte, între anul 1972 şi anul de graţie în care sîntem să se precipite şi să se zbată aici, ca între valvele unor tulburătoare scoici, atîtea evenimente vitale pentru ştiinţa şi naţiunea românească? Căci, între edificiile bucureştene, Centrul Naţional de Fizică este o legitimă sursă de uimire şi, totodată, de mîndrie patriotică. Studiile şi cercetările ştiinţifice plăsmuite aici – dintre care multe se află în premieră mondială – integrarea fertilă a învăţămîntului cu cercetarea şi producţia, precum şi dotarea arhitectonică şi tehnică existentă fac din acest orăşel-satelit o raritate în lume.
Dar cum s-a ajuns aici? A făcut ea, ştiinţa românească, un salt spectaculos, imprevizibil, sau s-a pregătit, răbdurie, în căuşul istoriei? „Ce noroc ar avea omenirea dacă ar exista multe popoare care să-i fi dăruit – raportat la numărul de locuitori – atîtea nume ilustre cîte i-a adus poporul român în ultimii 120 de ani“– spunea un vajnic bărbat, rudă de sînge cu Tudor Vladimirescu, el însuşi o conştiinţă a neamului românesc – Henri Coandă. Pe fondul nostru nativ au fost po­sibile priorităţi cu totul remarcabile. Noi, românii, am creat în premieră mondială primele tratate de bacterio­logic şi endocrinologie, ştiinţe noi ca biospeologia şi sonicitatea, avionul cu reacţie, magnetofonul teoretic, insu­lina, Gerovitalul, extractul total de ochi şi multe altele. Ca să nu mai vorbim de celebrele şcoli româneşti de medicină, geometrie diferenţială, lingvistică matematică, fizică, sociologie... Astăzi, în cercetarea ştiinţifică şi în proiectare lucrează o armată de 150.000 de cadre, faţă de numai 5.000 cîte lucrau în 1938. Chiar numai şi această singură cifră, alăturată bogatei moşteniri de care am vorbit, ne face să credem că „explozia“ ştiinţifică de la Măgurele a fost necesară şi posibilă.
De la Mihai Viteazul la... Betatron
Măgurele – etimologic, probabil, diminutivul de la măguri – sînt pomenite pentru prima oară într-un document legat de Mihai Viteazul. Aici se spune că, după victoria sa şi a întregii creştinătăţi asupra turcilor, dom­nitorul s-a retras dinspre Călugăreni spre Tîrgovişte „făcînd întărituri la Măgurele şi Colentina”. După acest episod, linişte. Localnicii îşi umplu din nou plămînii cu aerul patriarhal al obştei şi de-abia după două sute de ani, la 17 august 1793, mai aflăm dintr-un zapis de soarta lor. Apoi, roata timpului mai face o revoluţie sfielnică, de o sută de ani, în jurul acestor meleaguri şi Măgurelele ies din nou la lumină. Ia naştere un ins­titut de fete simandicoase, aici e numit director Ioan Slavici, iar acesta îl invită într-o bună zi pe Eminescu. Pe aceste locuri, încrustate în arţari bătrîni şi în şerpi de apă care foşnăie prin frunzele toamnei, marele poet a aşternut timpului una dintre celebrele sale „Scrisori“: „Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri/ Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri“. Asta s-a întîmplat pe malul heleşteului, preschimbat acum în ştrand pentru angajaţii I.F.A., şi anume într-un chioşc cu flori metalice şi plafon de sticlă, care există şi azi. Fizicienii, sensibili la poezie şi venerindu-l, ca noi toţi, pe marele romantic, i-au aşezat aici un bust de aducere-aminte. Că Măgurelele sînt un ţinut propice creaţiei a dovedit-o şi Tattarescu, ale cărui picturi stau de strajă în acest sens pe zidurile uneia din cele două biserici – monumente istorice – aflătoare în comună. Restul, din nou, e tăcere. O tăcere aidoma celei la care a fost condamnată de vitregiile soartei o bună parte din suflarea românească. Încă o jumătate de veac de istorie, sau, mai bine zis, de absenţă din documentele istorice. Apoi, în 1949, Institutul de fizică! Printre primele aparate de construcţie românească amplasate aici şi care au produs senzaţie s-a numărat şi betatronul. Autorul lui este un pionier al radioactivităţii mondiale, colaborator apropiat al celebrei Marie Curie, profesorul nonagenar astăzi, V.V. Bianu.
„Aş vrea sa fac ceva extraordinar
pentru ţara mea“
Stăm de vorbă cu un om deosebit, un dascăl înalt, blond, încă tînăr, cu ochi atît de albaştri încît atunci cînd profesorul lor spune ceva care îl emoţionează, ei, ochii, parcă plutesc într-o pojghiţă umedă de cerneală. Deschide asupra lumii din afară bolta unei frunţi care l-a făcut să fie unul dintre marii noştri experţi în fizica plasmei. Frunte îndărătul căreia s-au depus straturile vii ale sensibilităţii şi îndîrjirii de „a face ceva“. Este prof. univ. dr. Ioan Ioviț Popescu, decanul Facultăţii de fizică. S-a născut în satul cu denumire dacică Burila Mare, de lîngă Drobeta-Turnu Severin, crescînd printre ruinele „slavei romane“. În liceu i-au plăcut latina („forma viros neglecta...“) şi, bineînţeles, fizica. Asta pentru că, se pare, fulgerele, ecoul şi gravitaţia vetrei mehedinţene făceau parte organică din duhul acelor plaiuri şi eresul lor trebuia descîlcit. A scris şi poezii, ca tot românul...
– Pentru că vorbim despre poezie şi pentru că, de fapt, toate lucrurile de aici, din jurul nostru, de la reactorul atomic pînă la colţul ierbii, degajă fizică, aţi putea să ne spuneţi cum vedeţi apropierea dintre fizică şi arta versului?
– Vedeţi dumneavoastră, în fizică, în fizica plasmei mai ales, e o întreagă poezie a naturii. Ea are cadenţele şi ritmurile ei. S-ar putea ca unii să rîdă de ce zic. Atunci cînd aşteptăm de zile în şir producerea unui fenomen, eu, unul, sînt cuprins de o mare emoţie. Poezia cercetării e foarte firească. Aş vrea, m-ar bucura, ca oameni talentaţi în ale condeiului, cu priză la mase, să se aplece din cînd în cînd şi peste lumea asta a noastră, a fizicienilor.
– Vă gîndiţi la cineva în mod deosebit?
– Da, la scriitori ca Eugen Barbu şi alţii. Noi, fizicienii, trăim într-o lume infinită, miraculoasă, plină de contradicţii, de drame şi bucurii supreme.
– Contradicţiile şi bucuriile le înţeleg. Dar dramele?
– Întîia dramă este durerea pe care o încercăm atunci cînd ni se infirmă o ipoteză în care ne pusesem mari speranţe. Atunci cade totul. A doua, a treia, a patra ş.a.m.d. sînt provocate de faptul că încă nu s-a valorificat pe deplin şi suficient de rapid gîndirea noastră în economia naţională. Din păcate, mai avem încă de luptat cu inerţia existentă ca un cerber în faţa noului. Trebuie să ai mult patriotism ca să te baţi cu inerţia.
– Care este sarcina cea mai de seamă ce îi revine omului de ştiinţă român la această oră istorică?
– Asigurarea energiei pentru propăşirea naţiunii române. Sarcină deloc uşoară, mult mai dificilă decît a colegilor din ţările avansate. Noi trebuie să facem ceva în plus faţă de ei, să contribuim la îmbunătăţirea mentalităţii, a disciplinei în muncă şi în gînduri. Că potenţial avem din belşug. Românul, în general, are o parte bună: e sclipitor, are idei, e foarte mobil. E atît de mobil încît asta aproape că îl deranjează să ducă o treabă pînă la capăt. Pe lîngă talentul şi polivalenţa noastră nativă, văd, cu bucurie, cum ne cîştigăm treptat şi o mare perseverenţă, o dîrzenie la nivelul individului, proprie oamenilor care străbat o perioadă revoluţionară.
Un soare românesc
de 10 milioane de grade (1)
Iată-ne în laboratorul în care lucrează colectivul profesorului Popescu. Laserul. Acest aparat epocal, pe care Coandă îl considera realizarea cea mai de seamă a minţii omeneşti, a fost fabricat de noi, românii, încă din 1962, la numai un an de la apariţia lui în lume. Miroase puternic a ozon, lumina pe care ochiul nostru o captează întreagă şi misterioasă e descompusă în culorile componente de către ochiul miraculosului aparat, halatele cercetătorilor sînt albe ca laptele din sistare, iar lîngă toate acestea veghează doi laseri cuplaţi, care pulsează de viaţă, dominînd spaţiul ca nişte veritabile cuminţenii ale pămîntului, ca doi şerpi domestici, aşezaţi de veghe la tălpoaia unei case...
– Ceea ce vedeţi aici, ne spune profesorul, se poate vedea numai în două-trei locuri din lume. Denu­mirea exactă a acestui tandem de laseri este „laser acordabil cu coloranţi pompat cu laser pulsat cu azot“. Cel dintîi, cu coloranţi, constituie o premieră mondială.
– Ce se petrece cu el în clipa de faţă?
– Acum dă pulsul de radiaţie care durează a suta milioană parte dintr-o secundă. Adică timpul în care lumina soarelui parcurge... 30 de centimetri!
– Care sînt aplicaţiile lui?
– Construindu-l, noi, românii, am contribuit decisiv la fundamentarea unui nou domeniu ştiinţific: spectroscopia cu laseri.
(va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR (1974)

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite