
- 13-01-2025
- 0 Comentarii
- 138
- 0
În urmă cu 175 de ani, pe cerul României avea să apară una
dintre cele mai frumoase stele, de unde avea să emane poezia veacurilor
următoare pentru cultura Neamului românesc. Lucru dovedit odată cu
trecerea timpului, descoperind în razele sale strălucitoare un nume care
a devenit legendă și care va rămîne legendă. Un nume de poet pe care
generații de-a rîndul l-au murmurat pe buzele lor ca îndrăgitor și
întregitor de cultură românească. Steaua ivită atunci pe cer avea să
devină ulterior Luceafărul de pe bolta poeziei românești: Mihai
Eminescu, un nume pe cît de simplu, pe atît de strălucitor în peisajul
nostru poetic. Pentru că el este cel ce avea să ne îmbogățească
sufletele și inimile cu versurile sale. De numele lui este legată
această țară, pe care a cîntat-o și a preaslăvit-o în versurile sale
nemuritoare, precum, „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” și atîtea
altele. Poetul este melancolic în felul său, pe de o parte teluric, pe
de altă parte celest, urcînd în înălțimile spiritului, desăvîrșit
cîntăreț liric, devenit el însuși steaua de lumină a poeziei românești,
universul culturii românești și patriotul cel mai de seamă. În creațiile
sale, se simte inima poetului cu toată știința de carte. Eminescu este
fiul acestor meleaguri în care a fost zămislit și care va rămîne
făuritorul neîntrecut de limbă românească, cîte veacuri românii și
România vor exista. Fără Eminescu, limba română ar fi fost mult mai
săracă. Pentru că pe el Dumnezeu l-a înzestrat cu darul marii poezii, al
unei culturi originale. Cine nu l-a citit pe Eminescu, și mă îndoiesc
că mai există vorbitori de limbă română care să nu fi citit măcar o
poezie din creația sa, nu poate înțelege acest lucru. Și cum să nu-l
înțelegi pe Mihai Eminescu și limba sa poetică atît de suavă și de
muzicală, atît de emoționantă prin conținutul și structura versurilor
sale? Nu vorbim aici doar de poezia de dragoste, și nici de poezia în
care, cu condeiul său desăvîrșit, a cîntat natura, pe care o iubea încă
de pe vremea cînd „băiet fiind, păduri cutreieram”, cum spunea el în
stihuri nemuritoare. Astăzi, cînd se împlinesc 175 de ani de la nașterea
sa, ne arată de sus, din împărăția cerului, pe unde își poartă pașii,
că acolo unde omul se naște cu geniul creației, prinde aripi către
inimile generațiilor care vor veni după el. De aceea Mihai Eminescu este
și va rămîne etern în conștiința poporului român, la fel ca rugăciunea
„Tatăl nostru”, pe care o rostim ca medicament pentru suflet.
Cu
strălucirea condeiului său, Eminescu a lăsat inima sa de român adevărat
și gîndurile sale să lucreze pentru frumusețea, libertatea și măreția
poporului din care s-a născut. Din acea steluță ivită pe bolta cerului
deasupra culmilor Carpaților, el avea să devină bunul nostru național,
poetul drag tuturor inimilor, de care să ne aducem aminte și de Ziua
Culturii Naționale a României, pe care o sărbătorim la fiecare
aniversare a nașterii sale: 15 ianuarie 1850. De fapt Eminescu putem
spune că a existat din toate timpurile, înainte de a fi fost zămislit în
pîntecele mamei sale: un duh poetic despre care nimeni nu a bănuit
vreodată că va deveni coloana infinită a poeziei românești... Eminescu a
fost steaua care a copleșit cu lumina versurilor sale vrednicia celor
care au căutat să-i înțeleagă emoțiile poetice și să îi editeze opera
postum. Lucru rar ce se întîmplă astăzi la noi, cu alte valori
spirituale, mari scriitori, ale căror morminte sînt lăsate de izbeliște,
iar numele lor, pomenite doar pe ici, pe colo. E bine și așa, că într-o
societate debusolată cum este România încă se mai găsesc oameni care să
le cinstească numele. Steaua lui Eminescu, însă, strălucește de-a
pururi pe bolta cerului, sfidînd negura pe care astăzi o împrăștie în
văzduh zborul avioanelor purtătoare de arme distrugătoare de vieți
omenești. Steaua lui Eminescu este cea care a dat lumină spre luminarea
minților multor cititori începînd din vremea sa pînă în prezent. Astăzi,
la 175 de ani de la nașterea sa putem spune că Eminescu își merită cu
prisosință locul dintîi în lirica românească pentru toate timpurile
prezente și viitoare. Cu Eminescu ne-am născut odată ce am privit
răsăritul stelelor și am ascultat murmurul apelor în izvoare și
ciripitul dezmierdător al păsărilor ascunse printre frunze, seara,
pregătindu-se de culcare. Eminescu este matematica tuturor timpurilor,
din toți anii existenței sale, pentru că, raportîndu-ne la opera sa, pe
cît de lirică este, pe atît filozofic este întemeiată, operă pe care a
scris-o în termeni de o rară frumusețe și înaltă cultură universală.
Eminescu nu este greu de înțeles. Doar dacă nu l-ai citit la timpul
potrivit. Fiecare pagină din creația sa este atractivă pentru a
descoperi meticulozitatea gîndirii sale, în epoca în care a trăit, fără
să fi beneficiat de tehnologia modernă cu care astăzi noi trăim...
Eminescu este o dovadă grăitoare că a iubit cu adevărat limba română,
pentru care a trudit la masa de lucru spre îmbogățirea și înfrumusețarea
ei. Cînd vorbim despre Eminescu, de fapt, vorbim despre națiunea
română, cu datinile și obiceiurile nelipsite din ingredientele
existenței românilor, oriunde ar fi ei. Astăzi, la 175 de ani de la
nașterea lui Eminescu, vorbind despre steluța aceea care a apărut pe
cerul țării, vorbim de fapt despre existența și dăinuirea ei în viața și
istoria poporului român, pe aceste meleaguri străvechi. Eminescu a fost
cel dintîi pui de leu al nostru, care a cîntat în poemele sale durerea
poporului român, pînă în cele din urmă clipe ale vieții sale. Și nu a
încetat nicio clipă să-i aducă prinosul său de iubire și dragoste. Cu
alte cuvinte, putem spune că poetul, în acești 175 de ani care se
împlinesc în ianuarie 2025, de cînd avea să vadă lumina zilei, a învins
timpul, așa cum îl înving toți marii artiști. Este ceea ce însuși
Eminescu ne explică, în versurile poeziei „Numai poetul...”, poem care
trebuie luat în seamă de toți cei care, în hărnicia condeiului lor,
doresc să se exprime frumos în slovele limbii pe care au învățat-o și
care nu vor avea sorți de izbîndă atîta vreme cît le va lipsi puterea de
muncă intensă și determinarea de a scoate la suprafață doar acele fire
de aur care să strălucească în creația lor. Poemul, datat 1867-1868,
este o dovadă grăitoare că Eminescu a învins timpul prin marea lui
poezie, dar și prin excepționalele articole de gazetărie la care a
trudit în scurta sa viață, în pofida prigoanei și umilirii la care a
fost supus în propria lui țară. O, Doamne, lucrurile sînt parcă trase la
indigou, fiindcă le vedem întîmplate întocmai și unor poeți din
vremurile noastre... E o altă poveste, la care fiecare dintre
contemporanii noștri e bine să ia aminte și să o analizeze fiecare în
felul lui, ca regretele să nu fie prea tîrzii. La Eminescu, în toată
creația sa, vedem parcă o luptă cu timpul, din dorința de a scrie despre
toate și de a lăsa în lada de zestre a neamului o operă complexă,
variată, îmbrăcată în parfumul filozofiei vieții timpul său. Și el a
reușit ca, prin creația sa și strălucirea geniului cu care s-a născut,
să învingă timpul. Și zice poetul:
„Lumea toată-i trecătoare.
Oamenii se trec și mor
Ca și miile de unde,
Ca un suflet le pătrunde,
Treierînd necontenit
Sînul mării infinit.
Numai poetul,
Ca păsări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpului
În ramurile gîndului,
În sfintele lunci,
Unde păsări ca el
Se-ntrec în cîntări”.
Cît
adevăr este în aceste versuri! Cîtă dreptate are poetul cînd vorbește
despre creatorul aflat mereu în luptă cu timpul. Soarta l-a îndemnat să
se dedice în întregime creației, zidindu-și astfel cu aplomb nemurirea.
La cei 175 de ani de la nașterea sa, nu ne rămîne decît să ne exprimăm
recunoștința în fața numelui lui de scriitor magic și de neînlocuit în
lumea noastră literară din toate timpurile.
Fie-i memoria veșnic vie!
ION MACHIDON,
directorul Revistei „Amurg sentimental”
2.6 C