Magicul Mihai Eminescu – 175
  • 13-01-2025
  • 0 Comentarii
  • 138
  • 0

 

În urmă cu 175 de ani, pe cerul României avea să apară una dintre cele mai frumoase stele, de unde avea să emane poezia veacurilor următoare pentru cultura Neamului românesc. Lucru dovedit odată cu trecerea timpului, descoperind în razele sale strălucitoare un nume care a devenit legendă și care va rămîne legendă. Un nume de poet pe care generații de-a rîndul l-au murmurat pe buzele lor ca îndrăgitor și întregitor de cultură românească. Steaua ivită atunci pe cer avea să devină ulterior Luceafărul de pe bolta poeziei românești: Mihai Eminescu, un nume pe cît de simplu, pe atît de strălucitor în peisajul nostru poetic. Pentru că el este cel ce avea să ne îmbogățească sufletele și inimile cu versurile sale. De numele lui este legată această țară, pe care a cîntat-o și a preaslăvit-o în versurile sale nemuritoare, precum, „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” și atîtea altele. Poetul este melancolic în felul său, pe de o parte teluric, pe de altă parte celest, urcînd în înălțimile spiritului, desăvîrșit cîntăreț liric, devenit el însuși steaua de lumină a poeziei românești, universul culturii românești și patriotul cel mai de seamă. În creațiile sale, se simte inima poetului cu toată știința de carte. Eminescu este fiul acestor meleaguri în care a fost zămislit și care va rămîne făuritorul neîntrecut de limbă românească, cîte veacuri românii și România vor exista. Fără Eminescu, limba română ar fi fost mult mai săracă. Pentru că pe el Dumnezeu l-a înzestrat cu darul marii poezii, al unei culturi originale. Cine nu l-a citit pe Eminescu, și mă îndoiesc că mai există vorbitori de limbă română care să nu fi citit măcar o poezie din creația sa, nu poate înțelege acest lucru. Și cum să nu-l înțelegi pe Mihai Eminescu și limba sa poetică atît de suavă și de muzicală, atît de emoționantă prin conținutul și structura versurilor sale? Nu vorbim aici doar de poezia de dragoste, și nici de poezia în care, cu condeiul său desăvîrșit, a cîntat natura, pe care o iubea încă de pe vremea cînd „băiet fiind, păduri cutreieram”, cum spunea el în stihuri nemuritoare. Astăzi, cînd se împlinesc 175 de ani de la nașterea sa, ne arată de sus, din împărăția cerului, pe unde își poartă pașii, că acolo unde omul se naște cu geniul creației, prinde aripi către inimile generațiilor care vor veni după el. De aceea Mihai Eminescu este și va rămîne etern în conștiința poporului român, la fel ca rugăciunea „Tatăl nostru”, pe care  o rostim ca medicament pentru suflet.

Cu strălucirea condeiului său, Eminescu a lăsat inima sa de român adevărat și gîndurile sale să lucreze pentru frumusețea, libertatea și măreția poporului din care s-a născut. Din acea steluță ivită pe bolta cerului deasupra culmilor Carpaților, el avea să devină bunul nostru național, poetul drag tuturor inimilor, de care să ne aducem aminte și de Ziua Culturii Naționale a României, pe care o sărbătorim la fiecare aniversare a nașterii sale: 15 ianuarie 1850. De fapt Eminescu putem spune că a existat din toate timpurile, înainte de a fi fost zămislit în pîntecele mamei sale: un duh poetic despre care nimeni nu a bănuit vreodată că va deveni coloana infinită a poeziei românești...  Eminescu a fost steaua care a copleșit cu lumina versurilor sale vrednicia celor care au căutat să-i înțeleagă emoțiile poetice și să îi editeze opera postum. Lucru rar ce se întîmplă astăzi la noi, cu alte valori spirituale, mari scriitori, ale căror morminte sînt lăsate de izbeliște, iar numele lor, pomenite doar pe ici, pe colo. E bine și așa, că într-o societate debusolată cum este România încă se mai găsesc oameni care să le cinstească numele. Steaua lui Eminescu, însă, strălucește de-a pururi pe bolta cerului, sfidînd negura pe care astăzi o împrăștie în văzduh zborul avioanelor purtătoare de arme distrugătoare de vieți omenești. Steaua lui Eminescu este cea care a dat lumină spre luminarea minților multor cititori începînd din vremea sa pînă în prezent. Astăzi, la 175 de ani de la nașterea sa putem spune că Eminescu își merită cu prisosință locul dintîi în lirica românească pentru toate timpurile prezente și viitoare. Cu Eminescu ne-am născut odată ce am privit răsăritul stelelor și am ascultat murmurul apelor în izvoare și ciripitul dezmierdător al păsărilor ascunse printre frunze, seara, pregătindu-se de culcare. Eminescu este matematica tuturor timpurilor, din toți anii existenței sale, pentru că, raportîndu-ne la opera sa, pe cît de lirică este, pe atît filozofic este întemeiată, operă pe care a scris-o în termeni de o rară frumusețe și înaltă cultură universală. Eminescu nu este greu de înțeles. Doar dacă nu l-ai citit la timpul potrivit. Fiecare pagină din creația sa este atractivă pentru a descoperi meticulozitatea gîndirii sale, în epoca în care a trăit, fără să fi beneficiat de tehnologia modernă cu care astăzi noi trăim...  Eminescu este o dovadă grăitoare că a iubit cu adevărat limba română, pentru care a trudit la masa de lucru spre îmbogățirea și înfrumusețarea ei. Cînd vorbim despre Eminescu, de fapt, vorbim despre națiunea română, cu datinile și obiceiurile nelipsite din ingredientele existenței românilor, oriunde ar fi ei. Astăzi, la 175 de ani de la nașterea lui Eminescu, vorbind despre steluța aceea care a apărut pe cerul țării, vorbim de fapt despre existența și dăinuirea ei în viața și istoria poporului român, pe aceste meleaguri străvechi. Eminescu a fost cel dintîi pui de leu al nostru, care a cîntat în poemele sale durerea poporului român, pînă în cele din urmă clipe ale vieții sale. Și nu a încetat nicio clipă să-i aducă prinosul său de iubire și dragoste. Cu alte cuvinte, putem spune că poetul, în acești 175 de ani care se împlinesc în ianuarie 2025, de cînd avea să vadă lumina zilei, a învins timpul, așa cum îl înving toți marii artiști. Este ceea ce însuși Eminescu ne explică, în versurile poeziei „Numai poetul...”, poem care trebuie luat în seamă de toți cei care, în hărnicia condeiului lor, doresc să se exprime frumos în slovele limbii pe care au învățat-o și care nu vor avea sorți de izbîndă atîta vreme cît le va lipsi puterea de muncă intensă și determinarea de a scoate la suprafață doar acele fire de aur care să strălucească în creația lor. Poemul, datat 1867-1868, este o dovadă grăitoare că Eminescu a învins timpul prin marea lui poezie, dar și prin excepționalele articole de gazetărie la care a trudit în scurta sa viață, în pofida prigoanei și umilirii la care a fost supus în propria lui țară. O, Doamne, lucrurile sînt parcă trase la indigou, fiindcă le vedem întîmplate întocmai și unor poeți din vremurile noastre... E o altă poveste, la care fiecare dintre contemporanii noștri e bine să ia aminte și să o analizeze fiecare în felul lui, ca regretele să nu fie prea tîrzii. La Eminescu, în toată creația sa, vedem parcă o luptă cu timpul, din dorința de a scrie despre toate și de a lăsa în lada de zestre a neamului o operă complexă, variată, îmbrăcată în parfumul filozofiei vieții timpul său. Și el a reușit ca, prin creația sa și strălucirea geniului cu care s-a născut, să învingă timpul. Și zice poetul:

„Lumea toată-i trecătoare.

Oamenii se trec și mor

Ca și miile de unde,

Ca un suflet le pătrunde,

Treierînd necontenit

Sînul mării infinit.

Numai poetul,

Ca păsări ce zboară

Deasupra valurilor,

Trece peste nemărginirea timpului

În ramurile gîndului,

În sfintele lunci,

Unde păsări ca el

Se-ntrec în cîntări”.

Cît adevăr este în aceste versuri! Cîtă dreptate are poetul cînd vorbește despre creatorul aflat mereu în luptă cu timpul. Soarta l-a îndemnat să se dedice în întregime creației, zidindu-și astfel cu aplomb nemurirea. La cei 175 de ani de la nașterea sa, nu ne rămîne decît să ne exprimăm recunoștința în fața numelui lui de scriitor magic și de neînlocuit în lumea noastră literară din toate timpurile.

Fie-i memoria veșnic vie!

ION MACHIDON,

directorul Revistei „Amurg sentimental”

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite