Nu ştiu de ce, dar cînd văd un măgar, mi se încrîncenează carnea pe mine de mila lui, mai ales cînd stăpînii săi îl ciomăgesc să meargă mai repede. Şi el, bietul animal, îşi iuţeşte mersul atît cît îi stă în putinţă, dar picioarele lui nu sînt atît de lungi, precum cele ale cailor care, cum ai strigat la ei, o iau la galop, de abia-i mai struneşti. Şi trage săracul la cîte o cotigă din greu, cu urechile ţintă spre cer, de parcă ar fi două antene prin care este în legătură cu Dumnezeu, zicîndu-I, probabil, cum de l-a făcut aşa de firav, de rîde toată lumea de el. Bietul animal nu are nici o vină că este aşa cum este şi că iarna, în bătaia viscolului, ronţăie toată ziua la coceni, într-un ţarc, iar vara, cu buzele lui late, adună de prin ciulini smocuri de iarbă uscată. Şi el, nefericitul, rage din oră în oră, supărat pe sine că trebuie să rabde umilinţa stăpînului său, care-l ţine nemîncat şi însetat, lăsîndu-l mai mult la voia sorţii… Şi am văzut destui măgari trişti, cu ochii lăcrimînd, fiindcă oamenii nu-i preţuiesc mai deloc, deşi sînt, şi ei, nişte suflete care au nevoie de o mîngîiere… Dar cine să ţină seama de asta, cînd sentimentele au dispărut chiar şi în relaţiile dintre oameni?… Am rămas profund dezgustat cînd, deunăzi, am văzut un măgăruş, trecut binişor de vîrsta tinereţii, care căzuse între hulube, lovit năprasnic de nişte bărbaţi, în furia lor oarbă, cu furca, pentru că nu putea trage după el cotiga plină cu fel de fel de rădăcini de arbori, pe care nu mai avea puterea să o tragă. Şi se prăvăli în hamul care-i făcuse răni peste tot, dîndu-şi ultima suflare, cu ochii în lacrimi, ruşinat că este măgar şi că din cauza aceasta i se întîmplase tot necazul. Atunci mi-am simţit inima săgetată de durerea lui, dar şi de neputinţa mea de a-l ajuta, de a-l salva şi m-am întrebat: de ce, Doamne, se petrec asemenea fapte? Pentru ce ai mai făcut animalele dacă oamenii, în cruzimea lor, le maltratează în chip şi fel? Şi bietul animal murise împăcat cu sine, ştiind că toată viaţa a dus la moară sacii cu grăunţe ai stăpînului şi ai altor săteni, fără să fi primit măcar un grăunte, başca a cărat la cimitir, pentru somnul veşnic, sicriele cu trupurile neînsufleţite ale multor oameni, fără să i se fi pus dinainte măcar o găleată cu apă. Şi asemenea scene se petrec la tot pasul, pentru că legea de protecţie a animalelor nu se prea respectă la români. Fiecare face ce vrea cu animalul din bătătura sa, pentru că nimeni nu-l va trage vreodată la răspundere. Vedem la televizor, zilnic, scene de o brutalitate ieşită din comun, care ne oripilează. Totul rămîne fără un rezultat final din partea autorităţilor, a celor care ar trebui să efectueze o anchetă corectă şi să aplice o sancţiune pe măsura gravităţii actelor de cruzime săvîrşite asupra animalelor, pentru că legea este la mîna unor angajaţi care nu vor să o pună în practică… Pentru măgarul ucis în bătaie, după mintea unora, nu este nimeni vinovat, decît sărmanul animal, care a sfîrşit de pe această lume, nemaiputînd răbda ciomăgeala acelor bestii. Am dorit să aduc la cunoştinţa cititorilor această poveste din două motive: să sensibilizez opinia publică şi să arăt că îmi pasă de tot ceea ce se întîmplă în jurul meu. Mărturisesc că am o afecţiune aparte pentru acest animal, încă de pe vremea copilăriei, cînd învăţam să călăresc pe spinarea măgăruşului din gospodăria noastră.

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“