Mă gîndesc cu drag la țara noastră, la poporul acesta, la glia de pămînt care în ultimul timp este îmburuienită și năpădită de fel și fel de gîngănii, călcată de pașii multora care nu știu ce caută pe aici, pentru că ei nu au nimic comun cu rădăcinile noastre, cu sîngele românilor... Mă gîndesc la țara aceasta și îmi vine să plîng cînd văd ce se întîmplă de 34 de ani încoace. Îi compătimesc pe bieții români care trăiesc sub sclavia acestui capitalism barbar și, în același timp, nu pot să nu mă gîndesc la regimul de dinainte, care parcă avea totuși oarecare milă față de năpăstuiții sorții, cei care astăzi sînt tot mai mult mințiți și duși cu preșul pentru a-i face să muncească mai mult pe tot mai puțini bani, în favoarea celor care contribuie la distrugerea acestui popor: oameni politici nepregătiți, indivizi certați cu legea. Nu știu de ce o fac! M-am întrebat adeseori, uitîndu-mă de multe ori cu milă la semenul de lîngă mine, cum scormonește prin gunoaie după o coajă de pîine, ostenind pretutindeni după peturi de plastic, cutii de la bere și alte cele pentru un bănuț, atît cît să ducă pîine acasă la copilași... Poate că aș fi fost mai îngăduitor cînd scriu despre lucrurile nefirești care se petrec acum sub ochii noștri, dacă s-ar întrevedea vreo dîră de lumină în ceea ce înseamnă traiul de zi cu zi al omului de rînd. Doamne, ce viață a ajuns să trăiască românul în România lui, în țara în care s-a născut, iar toate acestea mă fac să mă gîndesc cu pioșenie la cel care a fost un mare iubitor de neam și țară și care va rămîne o personalitate de frunte în istoria poporului român: Corneliu Vadim Tudor. De fiecare dată cînd mă gîndesc la țara aceasta, mă gîndesc la el, ca fiind cel dintîi stătător al românilor, Tribunul care a luptat cu sabia cuvintelor, dorind să stîrpească din rădăcini tot ceea ce a întinat pămîntul țării noastre, să curețe mizeriile care au fost aduse în țară din 1990 încoace de toți cei care s-au perindat la guvernare, lăsînd în urma lor o țară sărmană, văduvită de respect, oameni bolnavi, neputincioși să-și mai cîștige bucata de pîine. Că ei, cei aflați la putere, au decis desființarea fabricilor, combinatelor, întreprinderilor, vînzîndu-le la fier vechi, bucată cu bucată, și lăsînd pe drumuri zeci de mii de muncitori, care s-au trezit fără un loc de muncă și, deci, fără garanția unui trai demn în țara lor. Iată de ce, de fiecare dată cînd mă gîndesc la țara aceasta, mă gîndesc cu pioșenie la Corneliu Vadim Tudor, indiferent dacă se găsesc unii care să mă înjure și să mă critice pentru atitudinea mea fermă, privind personalitatea acestuia... Mă gîndesc cu dragoste la țara mea, la poporul meu, la tot ce înseamnă și este limba poporului român, pe care o rostesc de cînd m-am născut pe acest pămînt. De aceea, sînt uimit și dezamăgit cînd văd că am ajuns să ne plîngem de milă unii la alții, stînd cu mîna întinsă la domnii de la Uniunea Europeană... Cîtă dreptate a avut Corneliu Vadim Tudor în discursurile sale, privind viitorul țării noastre... Vedem azi că unii dintre politicienii noștri folosesc, în cuvîntările lor, aproape cuvînt cu cuvînt mesaje din discursurile fulminante ale lui Vadim, erijîndu-se în mari patrioți. Din păcate, nu mai există nici o șansă ca România să revină la ceea ce a fost cîndva, nu ca regim totalitar, ci ca un stat cu adevărat independent, stăpîn pe bogățiile sale, capabil să-și construiască propriul viitor așa cum vor românii, și, nu în ultimul rînd, cu oameni politici de anvergură națională, așa cum a fost Corneliu Vadim Tudor. Din păcate, toate aceste lucruri nu se mai regăsesc în nici o doctrină politică din țară, pentru că toate sînt aranjate în așa fel încît să apese tot mai mult pe umerii omului sărman, ca jugul pe gîtul unei biete vite. Mă gîndesc cu tristețe la toate acestea, însă mă bucur că poporul nostru are, alături de mulți înaintași iluștri, un veritabil erou național, în persoana celui care a fost Corneliu Vadim Tudor, care de pe poziția sa de om politic s-a luptat din răsputeri cu potrivnicii vremii sale. El rămîne o figură luminoasă care dăinuie în sufletul vadimiștilor, al tuturor acelora care gîndesc românește și cred în viitorul României. Vadim este cel mai de seamă dintre eroii ultimilor ani, omul dîrz și curajos, care s-a opus impertinenței celor care au făcut din România o țară de necăjiți, de oameni îndatorați la băncile străinilor, cărora li s-a confiscat dreptul la speranța pentru ziua de mîine. Iată pentru ce ne gîndim cu tristețe la vremurile pe care le-am traversat în acești ani, cînd nu am avut șansa de a hotărî noi ceea ce vom face, ci am fost duși de nas de cei care ne oferă doar ce vor ei și cît le scapă lor printre degete.
Prin tot ceea ce a făcut în politică, Vadim Tudor a demonstrat că a fost într-adevăr românul de care țara avea nevoie. El s-a detașat în mod radical de manipulatorii din politică, de cei ce mințeau și amăgeau electoratul, criticîndu-i, totodată, ferm pe toți cei care au trecut de partea diavolului pentru o pungă de mălai, o brichetă, o cutie de chibrituri sau o găleată... Și uite așa s-a ajuns ca România să fie condusă de fel și fel de mafioți. Din păcate, deși au trecut ani buni de la evenimentele din decembrie 1989, asistăm neputincioși la asaltul vulturilor hulpavi care se năpustesc asupra avuției acestei țări, gata să ia în ghearele lor tot ce se poate de pe aici... Vadim Tudor a cunoscut foarte bine năravurile acestei faunei politice, de aceea se opunea cu vehemență la toate legile care erau ostile pentru demersul unei democrații adevărate, nu cum arată ea astăzi, la 9 ani de la plecarea lui la cele veșnice... Numele său va rămîne veșnic viu în inimile românilor iubitori de țară, iar fiii cei mai buni din generațiile care vor urma, poate vor reuși să se ridice la nivelul fabuloaselor sale discursuri și să-i continue lupta politică pentru binele și prosperitatea României care, pentru Tribun, a însemnat totul. Binecuvîntată să-i fie memoria, iar poporului român Dumnezeu să-i dea puterea de a trece peste toate vicisitudinile vremurilor.
ION MACHIDON,
directorul Revistei ,,Amurg sentimental”