Lupta oarbă pentru Putere (3)
  • 26-10-2020
  • 0 Comentarii
  • 405
  • 3

Moțiunea de cenzură a fost precedată și este sprijinită logistic de marșuri, demonstrații și mitinguri menite să aducă tensiunea socială la punctul de explozie. Cum altfel aș putea interpreta acțiunile unor lideri sindicali, care și-au creat propriile trupe de șoc, fac politică de extremă dreaptă, pe față, încălcînd legea, și speculează în mod grosolan durerile reale ale muncitorilor, funcționarilor, cadrelor medicale și profesorilor din România? Zilnic primesc la revistele pe care le conduc sute de telefoane și de scrisori care, invariabil, întreabă aceleași lucruri: oare acești lideri inventați peste noapte, Victor Ciorbea, Miron Mitrea și alții din aceeași făină, nu au nici o meserie? Oare grija lor nu trebuie să fie în fabrică sau în întreprindere, ori la furnizorii de materii prime, sau pentru căutarea unor piețe de desfacere? Oare e moral ca ei să facă presiuni asupra Guvernului pentru a negocia, după care, în cîteva minute, să plece cu un aer de vedete furioase, trîntind ușa în nasul premierului Văcăroiu? Atît de infatuați și de prost-crescuți sînt oare și liderii sindicatelor americane, de pildă, adică își permit ei să-l joace pe degete, să-l țină în șah și să-l lovească cu ușa pe șeful Executivului de la Casa Albă, care este Bill Clinton? La troica moțiunii au fost înhămați însă și unii studenți, ca tabloul nemulțumirilor sociale să pară complet.

În ceea ce mă privește, eu îi iubesc pe studenți, mă simt extrem de apropiat de ei, și ca vîrstă, și ca stare de spirit, și niciodată n-am să scriu vreun cuvînt împotriva lor. Le vorbește un om care, în urmă cu 25 de ani, în decembrie 1968, în ședința furtunoasă de demascare a studenților care demonstraseră atunci în fața Ambasadei U.R.S.S. și cîntaseră colinde, i-a apărat cu strășnicie, erau colegii mei și, pe fundalul unei lașități aproape generale, mie nu mi-au tremurat genunchii. Scena s-a petrecut în Amfiteatrul „Dimitrie Cantemir” al Facultății de Filosofie.

Am fost scăpat de exmatriculare și de arestare de către dascălul nostru de sociologie, Miron Constantinescu, care și-a spălat în felul acesta unele păcate din epoca stalinistă. Cu aceeași gură cu care i-am apărat pe frații mei studenți în acea epocă de maximă expansiune a puterii rusești, vreau să-i apăr și pe acești copii, dintre care mîine se va închega crema spiritualității românești. Vreau să-i apăr și să le deschid ochii că sînt împinși pe un drum greșit. Revendicările lor sînt juste, așa este: au burse foarte mici, condițiile de cazare sînt proaste, explozia prețurilor, inclusiv la transporturi, i-a atins fără milă și pe ei, dar vreau să le aduc aminte o zicală din bătrîni: „Cu răbdarea treci și marea/ dar cu răul nici pîrăul!”. Și, de parcă necazurile existente n-ar fi fost de ajuns, au apărut pe drum de noapte veritabile bande organizate, pe care nu le-a văzut nimeni pînă acum prin facultate, care, pe gerul crîncen de acum trei săptămîni, au spart geamurile la cămine, ca să înghețe caloriferele, i-au terorizat pe mecanicii centralelor termice să închidă totul cu lacăte și să plece acasă, pentru a-i exaspera pe studenți și a-i scoate în stradă. Mai nou, un caz tragic petrecut la Căminul din Regie, cînd au murit carbonizați doi studenți, a fost prezentat în presa mercenară ca o consecință a politicii Puterii, dar iată că Poliția a demonstrat că a fost vorba de o crimă dublă, pe fond pasional. Cine e de vină pentru toate astea? Văcăroiu – strigă agitatorii de profesie! Dar vin să vă întreb: rectorul tuturor rectorilor din Țara asta, Emil Constantinescu, n-ar fi trebuit să fie primul care să se ducă în campusurile studențești, să vadă ce se poate face pentru îmbunătățirea condițiilor?! Vedeți dvs., tare mi-e teamă că domnul Emil Constantinescu îi păcălește pe politicieni că e profesor universitar, iar pe profesorii universitari și pe studenți, că e politician. Tare îmi e teamă că, alergînd după doi iepuri, nu va prinde nici unul. (Aplauze) Domnule președinte, vă rog să nu-mi contabilizați aplauzele, nici întreruperile. (Din sală se strigă: „Timpul!”) Să știți că am un ceas mai bun ca al dvs., ori poate Opoziția și-l potrivește după acela elvețian, de la Versoix? (Rîsete) Dar primarul general al Capitalei ce cusur are? A fost văzut vreodată domnul liberal Crin Halaicu în vreo uzină bucureșteană? La vreun cămin studențesc? Aș, de unde atîta spirit gospodăresc, domnia-sa (ca și domnul Emil Constantinescu) voiajează prin toată lumea, din S.U.A. pînă în Nordul Europei și retur, după care vine și se plînge că nu sînt bani, că n-are autonomie etc. În prepararea unei stări de spirit incendiare printre studenți, un rol aparte îl au „gorilele” care păzesc facultățile, ca nu cumva să îndrăznească cineva să strice greva și ei să-și urmeze menirea principală – aceea de a învăța. Asemenea cazuri s-au petrecut la Craiova, la Iași și în alte centre universitare, unde unii studenți au fost terorizați și chiar bătuți sub amenințarea că s-au primit ordine de la București ca grevele să continue pînă la căderea Guvernului Văcăroiu. Dintre numeroasele cazuri concrete, vreau să vă relatez pățania tristă a fiului senatorului PDSR Virgil Popa, care e student la Iași, în anul III, la Electronică, și care a fost bătut de huligani și i s-au călcat în picioare ochelarii pentru îndrăzneala de a se prezenta la cursuri. Aș întregi această stampă a terorismului cu o declarație pe care a făcut-o nu demult unei reviste a Opoziției doamna Nicoleta Franck, care trăiește la Versoix, în camarila fostului rege Mihai de Hohenzollern: „Puterea de la București trebuie convinsă să plece de bunăvoie, pentru a se evita vărsările de sînge!”. E posibil așa ceva, doamnelor și domnilor? Dar voința electoratului, regulile democrației, Statul de drept atît de mult invocat nu mai fac nici două parale?! Și astfel, Opoziția lucrează tenace, de un an întreg, la opera măreață de răsturnare a Guvernului. Procedeele sînt neloiale și periculoase și mă fac să mă gîndesc la ceea ce scria Plutarh, în lucrarea sa despre generalul roman Fabius Cunctator, care l-a învins pe Hanibal, prin pîndă continuă, prin hărțuire fără odihnă. (Domnul Adrian Năstase: Domnule senator, vă atrag atenția că mai aveți numai 3 minute!) Am să vă dau numai un singur exemplu: printre multe alte incriminări, Ceaușescu a fost asasinat și pentru că exporta prea mult; dar iată că, după 4 ani, și Silviu Brucan, și numeroși economiști de toate orientările au descoperit cît de necesar e exportul și ce sursă de valută reprezintă. Atunci, de ce l-ați mai împușcat, fraților, pe ăl bătrîn?!

Domnule președinte, domnule prim-ministru, stimați miniștri și onorați colegi, Partidul România Mare nu va cădea niciodată în păcatul triumfalist de a susține că totul merge strună în România și că Guvernul actual a făcut minuni de vitejie și de înțelepciune. În repetate rînduri, fideli Doctrinei Naționale și îngrijorării reale față de prezentul și de viitorul Țării, noi am transmis Guvernului, prin mijlocirea revistelor noastre „România Mare” și „Politica”, prin mijlocirea Conferințelor de Presă ale partidului și, nu în ultimul rînd, în dialogurile directe, propriile noastre moțiuni de cenzură, simbolice, îndurerate, imperative. Da, se trăiește prost în România! Da, prețurile au fost scăpate de sub control, a fost legiferată specula și mintea noastră nu pricepe cum anume, de dragul a 10.000 de miliardari, trebuie să strîngă cureaua 22 de milioane de români! Da, fenomenele infracționale s-au transformat într-o avalanșă care mătură destine umane în calea ei, oamenii nu mai au siguranța vieții și a brumei lor de avuție. Da, tîlhăriile și corupția au devenit fenomene la ordinea zilei: Mafia a făcut pui agresivi la noi, iar România tinde să devină o placă turnantă între Est și Vest, între Nord și Sud, a prostituției, a drogurilor, a traficului ilegal de arme. Personal, sînt îngrijorat de apariția unui fel de secte satanice, mai ales în rîndul tineretului. Îmi vine în minte o scenă petrecută săptămînile trecute într-un mare oraș, cînd, în isteria unui concert de muzică psihedelică, un adolescent a sfîșiat cu unghiile și cu dinții o vietate, i-a scos măruntaiele afară și i-a mîncat inima. Doamne Dumnezeule mare, cînd a mai cunoscut Poporul Român asemenea atrocități? Aici, Biserica Creștină și Școala au un mare rol, și fac apel la ele să se implice mai mult în educarea copiilor, fiindcă există pericolul ca unii să scape de sub control. Dar cine este de vină? Nu cumva sîntem de vină noi toți, fără deosebire de culoarea politică, pentru faptul că, în loc să acționăm împreună și să facem ordine în Țară, ne consumăm timpul și ne ardem filamentele nervoase în dezbateri politicianiste, în atacuri nefirești, care dau un spectacol atît de trist în fața populației?! Nu cumva pentru sărăcia noastră sînt de vină și toate acele embargouri impuse Iugoslaviei și Irakului, acceptate și de Opoziție, dar care ne-au provocat pînă acum circa 7 miliarde de dolari pagubă, în vreme ce mult trîmbițatele ajutoare occidentale n-au ajuns nici pînă acum? Nu cumva sînt de vină și unele forțe externe, care de cîte ori am încercat să ne arăm gospodărește palma de pămînt, să plivim buruienile, să aplicăm legile pe care le-am votat, ne-au dat peste mînă și ne-au ținut în carantină pînă cînd vom face dovada că merităm o notă la purtare mai bună? Mîntuitorul nostru Isus Christos spunea într-o pildă: „Dacă ochiul tău e rău, tot trupul îți va fi plin de întuneric”. Prea se uită unii cu ochi răi la noi, prea îi irită performanța colosală că, în mijlocul unei zone în flăcări, România își păstrează șira spinării, și stabilitatea, și speranța că, dacă dă bunul Dumnezeu, pe la un Paște viitor, cînd vor înflori macii în holda tînără de grîu și pe colnic, iar cucul va vesti învierea naturii, Țara noastră va ieși la lumină și va putea spune, aidoma părintelui lui Faust, după bătălia de la Valmy: „Acum și aici începe o lume nouă!”. Nici mie nu-mi plac multe lucruri, și, dintre toate motivele de mîhnire, am să vă dau unul aparent minor în raport cu Istoria: la Sesiunea Solemnă a Parlamentului de la 1 Decembrie 1993, gloriosul general de 100 de ani Titus Gîrbea a venit pe vifornița aceea fără manta!

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(17 decembrie 1993, plenul Camerelor Reunite ale Parlamentului)

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite