- 13-10-2020
- 0 Comentarii
- 821
- 3
Stimate domnule prim-ministru,
Onorați miniștri și parlamentari,
I-a fost dat acestei Țări să nu aibă
nici o lună de liniște, de 4 ani încoace, și mai ales de sărbătorile de iarnă.
Explozia social-politică din decembrie 1989 va mai face să curgă multe rîuri de
cerneală, cam tot atîtea ca rîurile de sînge nevinovat, care au înroșit atunci
zăpada, caldarîmul și calendarele. Marele gazetar politic care a fost Pamfil
Șeicaru spunea că, tocmai datorită latinității noastre, noi, românii, sîntem un
popor extrem de critic cu tot ceea ce vedem. Iar Nicolae Iorga, exact de la
această tribună, pe care am dori să o onorăm prin dezbateri civilizate, ne
dădea peste decenii o profesiune de credință care vine ca o mănușă pe
realitățile noastre de azi: „Nu cred în reforme, eu cred în educația Poporului.
Eu nu cred în sfaturile care vin de sus și nu ajung niciodată jos. Eu nu cred
în revoluții care dărîmă înainte de a ști ce pun în loc. Adeseori – încheia
dascălul național – revoluția înseamnă un ospăț pe care i-l dai flămîndului,
după care el va muri a doua zi”. Am făcut aceste succinte considerații, pentru
că ne aflăm în plină „săptămînă a recunoștinței” față de inocenții care au
murit pentru o Țară mai frumoasă, mai rotundă, fără a bănui vreo clipă că, în
loc să respirăm aerul tare al înălțimilor, ne scufundăm în miasma pestilențială
a mlaștinii, că, în loc să fim cu toții frați, ca fii ai aceleiași ginte
latine, ai aceleiași Patrii, ne șfîșiem între noi cu o patimă care atinge
uneori cote subumane.
Dacă m-aș lua după inimă, da, în decembrie 1989 am avut o Revoluție.
Dacă m-aș lua după judecată, atunci n-a fost o Revoluție, ci o tragică
păcăleală, în capcana căreia au căzut atîția nevinovați. Istoria va stabili
adevărul.
Doamnelor și domnilor, astăzi dezbatem din nou o moțiune de
cenzură depusă de colegii noștri din Opoziția parlamentară împotriva
Guvernului. Am prieteni buni în rîndul Opoziției, pe care îi respect și cărora
le solicit să caute să înțeleagă exact mesajul meu. În principiu, Opoziția are
dreptul și chiar datoria de a supraveghea acțiunile celor aflați la Putere, așa
e pretutindeni în lumea democratică. Politicienii, analiștii și ziariștii de
limbă engleză numesc așa ceva cu un termen destul de amuzant: „watch dog”, ceea
ce înseamnă „cîine de pază”. Este bine că se întîmplă așa, fiindcă orice Putere
din lume conține germenele propriei autodistrugeri, al propriei degradări
morale și, dacă nu simte în ceafă răsuflarea fierbinte a unui contracandidat,
atunci va crede cu timpul că totul i se permite. Elegantul moralist al
teatrului britanic, George Bernard Shaw, obișnuia să spună: „Îl iubesc pe cel
mai bun prieten al meu – care este dușmanul meu – fiindcă mă ține sub
observație și mă ajută să nu greșesc”. Toate acestea au valabilitate în
condițiile respectării regulilor democratice, ale criticii care te ajută fără a
te demola, care te corijează fără a te ultragia. Este, oare, aceasta situația
Opoziției noastre politice de astăzi? Eu cred că nu. În urmă cu 1 an, dacă vă
mai amintiți, s-a înregistrat prima tentativă a Opoziției de a răsturna
Cabinetul Văcăroiu, care nici nu fusese bine instalat. De unde atîta grabă? –
ne-am întrebat atunci. Și de ce refuzase Opoziția propunerea formulată de
președintele Ion Iliescu, în octombrie trecut, pentru un Guvern de Uniune
Națională? Mistere greu de pătruns, silențium lugubru, cum ar zice un autor de
suspans. Astăzi, ne confruntăm cu cea de-a 9-a tentativă a Opoziției de a
răsturna Guvernul. Motivul e unul singur: au început să meargă lucrurile în
România și Opoziția vede că se întîmplă asta nu numai fără ea, dar împotriva
manevrelor sale. (Aplauze) În această îndeletnicire nu a fost ignorat nici un
procedeu. De la moțiunea de cenzură s-a trecut la moțiunea simplă, de la
moțiunea simplă – la scandalul celor 4 portofolii remaniate, de la cei 4
miniștri noi s-a trecut la votarea cu năbădăi a bugetului, și, pe urmă, la
extragerea din urnă, în urma unei trageri excepționale, de noapte, a
amuzantului general Gh. Florică, iar de la acest nedemn purtător de haină
militară se trece din nou la moțiunea de cenzură, și uite ce bine se încheie
cercul, și uite ce „Ciuleandra” înfocată s-a tot încins sus, în Dealul
Mitropoliei, spre încîntarea presei trădătoare și a unor posturi de radio
străine, cărora puțin le pasă de soarta Țării, singura lor grijă fiind aceea de
a inventa mereu cîte ceva, de a nu-și pierde cititorii sau ascultătorii, de a
mai șubrezi pofta de viață a românului de rînd!
Pentru realizarea scopurilor propuse, n-a fost ignorată nici
o metodă din arsenalul dezinformării și al științei diabolice de a induce
panica în populație. Am să vă cer permisiunea ca, în fluxul argumentației mele
pe marginea moțiunii de cenzură, să arăt cum s-a pîndit, efectiv, momentul ca
Țara să fie prinsă pe picior greșit. În pofida tuturor previziunilor
catastrofale ale unor organisme externe, în pofida tuturor acelora care și-au
făcut o profesiune bănoasă din a vopsi totul în smoala iadului – România a
repurtat în anul 1993 cîteva succese reale. În primul rînd a fost o recoltă
bună, cu excepția a 4 județe pîrjolite de secetă. Dumnezeu ne-a ajutat și ne-a
trimis ploi binecuvîntate, astfel încît s-au recoltat 5,5 milioane tone de
grîu. Unii vor spune că nu e mult, dar pentru o Țară care sub guvernarea
bicefală Roman-Stolojan importa grîu, este, totuși, o realizare pe cinste. „Nu,
nu e bine, la loc comanda!” – vine imediat ziarul „România liberă”, cel care a
cumpărat proprietăți uriașe în Banat, prin zona comunelor Nerău și Teremia
Mare, cel care a primit 16 camioane militare tocmai din Elveția, dar și
tipografie gratis, și sume mari în dolari, și cantități impresionante și
suspecte de cadouri de peste hotare. Mă rog, să le stăpînească sănătoși, dar
prea se leagă niște lucruri și prea sînt denigrate, sistematic, orice acțiune
românească, orice realizare, orice adevăr care pot strica anumite calcule ale
mînuitorilor de sfori de peste hotare. Și astfel se face că, în urmă cu două
săptămîni, a apărut un uluitor articol, intitulat, pur și simplu, „3,2 milioane
de români nu au pîine”, iar în concluzie se preciza că acești conaționali ai
noștri – practic, o șeptime din populația României – vor muri în curînd de
foame. Unde sînt acești cetățeni, cine i-a numărat, de ce nu au pîine? Și iată
cum se mistifică adevărul, și iată cum e livrată România, la cheie, vînătorilor
de senzații tari din presa mondială, de parcă am fi Coreea în anii ’50 sau
Somalia în anii ’90. Nu doresc să creadă cineva că fac o revistă a presei, am
treburi mult mai bune de făcut pe lumea asta decît să desfund canalele
colectoare ale presei antiromânești.
(va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
7.3 C