Stimate domnule prim-ministru,

Onorați miniștri și parlamentari,

I-a fost dat acestei Țări să nu aibă nici o lună de liniște, de 4 ani încoace, și mai ales de sărbătorile de iarnă. Explozia social-politică din decembrie 1989 va mai face să curgă multe rîuri de cerneală, cam tot atîtea ca rîurile de sînge nevinovat, care au înroșit atunci zăpada, caldarîmul și calendarele. Marele gazetar politic care a fost Pamfil Șeicaru spunea că, tocmai datorită latinității noastre, noi, românii, sîntem un popor extrem de critic cu tot ceea ce vedem. Iar Nicolae Iorga, exact de la această tribună, pe care am dori să o onorăm prin dezbateri civilizate, ne dădea peste decenii o profesiune de credință care vine ca o mănușă pe realitățile noastre de azi: „Nu cred în reforme, eu cred în educația Poporului. Eu nu cred în sfaturile care vin de sus și nu ajung niciodată jos. Eu nu cred în revoluții care dărîmă înainte de a ști ce pun în loc. Adeseori – încheia dascălul național – revoluția înseamnă un ospăț pe care i-l dai flămîndului, după care el va muri a doua zi”. Am făcut aceste succinte considerații, pentru că ne aflăm în plină „săptămînă a recunoștinței” față de inocenții care au murit pentru o Țară mai frumoasă, mai rotundă, fără a bănui vreo clipă că, în loc să respirăm aerul tare al înălțimilor, ne scufundăm în miasma pestilențială a mlaștinii, că, în loc să fim cu toții frați, ca fii ai aceleiași ginte latine, ai aceleiași Patrii, ne șfîșiem între noi cu o patimă care atinge uneori cote subumane.

Dacă m-aș lua după inimă, da, în decembrie 1989 am avut o Revoluție. Dacă m-aș lua după judecată, atunci n-a fost o Revoluție, ci o tragică păcăleală, în capcana căreia au căzut atîția nevinovați. Istoria va stabili adevărul.

Doamnelor și domnilor, astăzi dezbatem din nou o moțiune de cenzură depusă de colegii noștri din Opoziția parlamentară împotriva Guvernului. Am prieteni buni în rîndul Opoziției, pe care îi respect și cărora le solicit să caute să înțeleagă exact mesajul meu. În principiu, Opoziția are dreptul și chiar datoria de a supraveghea acțiunile celor aflați la Putere, așa e pretutindeni în lumea democratică. Politicienii, analiștii și ziariștii de limbă engleză numesc așa ceva cu un termen destul de amuzant: „watch dog”, ceea ce înseamnă „cîine de pază”. Este bine că se întîmplă așa, fiindcă orice Putere din lume conține germenele propriei autodistrugeri, al propriei degradări morale și, dacă nu simte în ceafă răsuflarea fierbinte a unui contracandidat, atunci va crede cu timpul că totul i se permite. Elegantul moralist al teatrului britanic, George Bernard Shaw, obișnuia să spună: „Îl iubesc pe cel mai bun prieten al meu – care este dușmanul meu – fiindcă mă ține sub observație și mă ajută să nu greșesc”. Toate acestea au valabilitate în condițiile respectării regulilor democratice, ale criticii care te ajută fără a te demola, care te corijează fără a te ultragia. Este, oare, aceasta situația Opoziției noastre politice de astăzi? Eu cred că nu. În urmă cu 1 an, dacă vă mai amintiți, s-a înregistrat prima tentativă a Opoziției de a răsturna Cabinetul Văcăroiu, care nici nu fusese bine instalat. De unde atîta grabă? – ne-am întrebat atunci. Și de ce refuzase Opoziția propunerea formulată de președintele Ion Iliescu, în octombrie trecut, pentru un Guvern de Uniune Națională? Mistere greu de pătruns, silențium lugubru, cum ar zice un autor de suspans. Astăzi, ne confruntăm cu cea de-a 9-a tentativă a Opoziției de a răsturna Guvernul. Motivul e unul singur: au început să meargă lucrurile în România și Opoziția vede că se întîmplă asta nu numai fără ea, dar împotriva manevrelor sale. (Aplauze) În această îndeletnicire nu a fost ignorat nici un procedeu. De la moțiunea de cenzură s-a trecut la moțiunea simplă, de la moțiunea simplă – la scandalul celor 4 portofolii remaniate, de la cei 4 miniștri noi s-a trecut la votarea cu năbădăi a bugetului, și, pe urmă, la extragerea din urnă, în urma unei trageri excepționale, de noapte, a amuzantului general Gh. Florică, iar de la acest nedemn purtător de haină militară se trece din nou la moțiunea de cenzură, și uite ce bine se încheie cercul, și uite ce „Ciuleandra” înfocată s-a tot încins sus, în Dealul Mitropoliei, spre încîntarea presei trădătoare și a unor posturi de radio străine, cărora puțin le pasă de soarta Țării, singura lor grijă fiind aceea de a inventa mereu cîte ceva, de a nu-și pierde cititorii sau ascultătorii, de a mai șubrezi pofta de viață a românului de rînd!

Pentru realizarea scopurilor propuse, n-a fost ignorată nici o metodă din arsenalul dezinformării și al științei diabolice de a induce panica în populație. Am să vă cer permisiunea ca, în fluxul argumentației mele pe marginea moțiunii de cenzură, să arăt cum s-a pîndit, efectiv, momentul ca Țara să fie prinsă pe picior greșit. În pofida tuturor previziunilor catastrofale ale unor organisme externe, în pofida tuturor acelora care și-au făcut o profesiune bănoasă din a vopsi totul în smoala iadului – România a repurtat în anul 1993 cîteva succese reale. În primul rînd a fost o recoltă bună, cu excepția a 4 județe pîrjolite de secetă. Dumnezeu ne-a ajutat și ne-a trimis ploi binecuvîntate, astfel încît s-au recoltat 5,5 milioane tone de grîu. Unii vor spune că nu e mult, dar pentru o Țară care sub guvernarea bicefală Roman-Stolojan importa grîu, este, totuși, o realizare pe cinste. „Nu, nu e bine, la loc comanda!” – vine imediat ziarul „România liberă”, cel care a cumpărat proprietăți uriașe în Banat, prin zona comunelor Nerău și Teremia Mare, cel care a primit 16 camioane militare tocmai din Elveția, dar și tipografie gratis, și sume mari în dolari, și cantități impresionante și suspecte de cadouri de peste hotare. Mă rog, să le stăpînească sănătoși, dar prea se leagă niște lucruri și prea sînt denigrate, sistematic, orice acțiune românească, orice realizare, orice adevăr care pot strica anumite calcule ale mînuitorilor de sfori de peste hotare. Și astfel se face că, în urmă cu două săptămîni, a apărut un uluitor articol, intitulat, pur și simplu, „3,2 milioane de români nu au pîine”, iar în concluzie se preciza că acești conaționali ai noștri – practic, o șeptime din populația României – vor muri în curînd de foame. Unde sînt acești cetățeni, cine i-a numărat, de ce nu au pîine? Și iată cum se mistifică adevărul, și iată cum e livrată România, la cheie, vînătorilor de senzații tari din presa mondială, de parcă am fi Coreea în anii ’50 sau Somalia în anii ’90. Nu doresc să creadă cineva că fac o revistă a presei, am treburi mult mai bune de făcut pe lumea asta decît să desfund canalele colectoare ale presei antiromânești.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR