China noilor frontiere

În acea zi de mai a anului 1989, liniștea care imperial domnea, indiferent de epocă sau anotimp, peste etajul al doilea al principalului palat din complexul Kremlin nu părea tulburată la auzul pașilor conducătorului sovietic. Secretarul General al PCUS, Michail Gorbaciov se îndrepta calm spre scările monumentale pentru a coborî spre curtea mică, unde limuzina Zil îl aștepta pentru a îl duce spre aeroport. Vizita oficială pe care urma să o facă era importantă, deși atenția lui era îndreptată spre zgomotul deja clar al crăpăturilor care apăreau zilnic în zidurile comuniste ale imperiului sovietic. Pierduse deja lupta cu reforma economică. La Washington, deși prietenos, noul președinte George Bush Sr. nu numai că nu avea carisma lui Ronald Reagan, dar nici nu avea dorința de îl ajuta pentru a supraviețui. Polonia și Cehoslovacia erau deja pierdute pentru imperiu, iar Franța cerea din ce în ce mai mult să fie acceptată la masa de negocieri pentru a își reconstrui influența deja masivă din punct de vedere istoric în estul european. Pleca, deci, la Beijing, înțelegând că subiectul politic al supraviețuirii comunismului va fi principalul element de dialog, luptele dintre facțiunile comuniste chineze fiind extrem de violente. Vizita sovieticului presupunea o dublă misiune: o întâlnire cu Deng, recent retras din viața politică dar încă leaderul militar al Chinei, și o reașezare a relațiilor cu partidul comunist chinez. Gorbaciov știa deja că nici unul dintre partidele comuniste din Europa nu mai aveau influența sau importanța pe care o exercitaseră la începutul secolului. Victoria din 1978 a lui Deng, echilibrul precar dintre gruparea maoistă și cea reformistă, reformele economice care depășeau imaginația chiar și celor de la Kremlin, creau o confuzie de mesaj pentru Gorbaciov. Ce putea să ofere URSS unei Chine care se deschidea, încet dar sigur, către economia lumii?

Colac peste pupăză, în piața Tiananmen, exact înainte de sosirea lui, manifestații masive studențești îi dădeau impresia unui haos perfect care nu putea decît să umbrească imaginea sa de leader mondial calculat și metodic. Cu toate acestea, șeful sovietic mai cunoștea un amănunt important dar secret – cei doi ideologi ai revoltei studențesti conduseseră și incidentele din 1976 la moartea lui Zhou En Lai, iar mesajul lor era radical maoist, revoluționar marxist și extrem de violent anti american.

Bătrânul Deng, conducătorul de facto al Chinei post Mao, intrase aproape neauzit în camera fiului său. Erau singurele momente de liniște și de pace pe care le avea de foarte mulți ani. În anul 1968, în plină Revoluție Culturală, fiul adorat al lui Deng este aruncat de la etajul patru al bibliotecii publice unde studia pentru examentul de literatură. Incidentul nu a fost niciodată clarificat dacă a fost ordonat de Mao însuși pentru a îl umili pe colegul său ambițios sau doar rezultatul unei crime locale organizate de către unul dintre detașamentele de adolescenți analfabeți, care terorizau China la ordinul lui Mao. Supraviețuiește, dar rămâne paralizat pe viață. De atunci, în fiecare seară, Deng se află în camera fiului său pentru a îi vorbi și pentru a îl hrăni. Până la moartea sa, decenii după, Deng va respecta acest ritual expiator zilnic, refuzând pentru cîteva ore din zi să se gândească la China și partidul pe care îl conducea.

În memoriile sale, fiica lui Deng scrie că în seara aceea, secretarul particular al celui mai puternic om din China a încercat în zadar să întrerupă întâlnirea tată-fiu, deplasându-se la domiciliul acestuia. Deng nu îi va răspunde. Spre miezul nopții, după ce fiul său va fi adormit, Deng, furios, îl ia de braț pe imprudentul secretar și îl dă efectiv afară din casă. Până dimineața, în afară de șefii securității comuniste de la Beijing, generalii armatei chineze și o mână de ziariști străini acreditați, nimeni din conducerea supremă comunistă nu aflase despre ocuparea pieței Tiananmen.

În China, o luptă politică post Mao împărțise elita de la Beijing. Iar în interiorul universităților existau tensiuni majore față de ritmul lent al liberalizării economice. Secretarul general reformist al partidului, Hu Yaobang, a tolerat protestele segmentate ale studenților, care au explodat în 1986. Conservatorii l-au acuzat că nu a dat dovadă de o conducere fermă, iar în ianuarie 1987, Hu a fost forțat să renunțe la putere. Izolat și exilat, acesta moare în urma unui atac de cord în aprilie 1989. Exact ca la moartea lui Zhou En Lai, în același loc, în piața Tiananmen, studenții l-au jelit pe Hu ca pe un martir. Astfel se declanșează proteste noi. Premierul conservator, Li Peng, cere acțiuni imediate de reprimare, Zhao Ziyang, noul secretar general al partidului comunist, un reformist, nu este de acord. Deng, retras deja de mai bine de un an din conducerea comunistă chineză, urmărește discret evenimentele. Are armata alături de el.

Exploatând această ruptură vizibilă dintre cei doi, studenții decid organizarea unei acțiuni care să promoveze ceea ce ei credeau a fi reale – reformele sovietice ale lui Gorbaciov. Cu două zile înainte de vizita acestuia la Beijing, aceștia ocupă celebra piață. Calculul este cinic dar perfect din punct de vedere strategic. Conducerea chineză nu ar fi riscat pentru nimic în lume reprimarea violentă a manifestației pe perioada vizitei oficiale sovietice. Astfel, leaderii revoltei cumpără timp. Evoluția ocupației pieței este spectaculoasă. În numai șapte zile, se ajunge la 1 milion de protestari.

Un singur gest greșit al secretarului general al partidului provoacă mânia distrugătoare a lui Deng. În timpul întâlnirii cu Gorbaciov, exploatând faptul că în sala de primiri era reprezentată toată presa chineză și occidentală, acesta, pe un ton anodin dorește să îl informeze pe sovietic că, deși s-a retras politic, adevăratul leader al Chinei și sef al statului a rămas Deng. Pe fondul manifestațiilor din Beijing, această declarație a dorit de fapt să transmită că Deng este responsabilul. Și nu partidul comunist aflat la putere. Declarația comunistului chinez, sunând a raport dat fratelui mai mare de la Moscova, reaprinde amintirile dureroase despre aroganța sovietică. Gorbaciov este prins efectiv pe picior greșit, iar poporul chinez descoperă că leaderul lor politic (comunist) îi cere ajutor. Transmis greșit, mesajul provoacă singura forță capabilă să asigure suveranitatea Chinei. Armata chineză ia foc.

Presa chineză va transmite acest mesaj a doua zi, revoltații din piață întorcându-se nu împotriva partidului comunist și elitei ideologice de la Peking, ci direct împotriva lui Deng. Provocat ca om de stat, insultat în fața unui conducător străin, perceput ca pierzând lupta, Deng decide să devină conducătorul statului, renegând partidul comunist pentru care sacrificase totul în viața sa. Comanda militară va zdrobi orice comandă politică. Întâlnirea dintre el și Gorbaciov va fi un fiasco, chinezul știind deja că URSS se va prăbuși. Căderea imperiului sovietic reprezenta pentru Beijing cea mai mare oportunitate statală pentru direcțiile strategice pe care Deng le va imprima în ultimii ani ai săi de viață. Partidul Comunist Chinez nu va mai fi niciodată singura forță a statului chinez. Deng va creiona un echilibru de forțe care și astăzi domină autoritar China.

Masacrul din Piața Tiananmen va fi opera sa integrală, va fi expresia totală ,,ori eu, ori voi”, a unui împărat. Va reprezenta decizia de a impune puterea statului în fața partidului. Reformele sale post Tiananmen vor accelera transformarea Chinei în puterea economică mondială de astăzi. 1989 va fi anul în care se deschide lupta exclusivă și structurală dintre statul chinez și partidul comunist chinez, cu un singur obiectiv – acela al supremației economice.

Căci, pentru acea decizie fatidică de a folosi armata în reprimarea revoltei populare, după 30 de ani, un alt conducător suprem chinez, Xi Jiang, este obligat să decidă dacă acceptă să continue aceeași luptă de secole, între Shanghai și Beijing, între elita burgheză și culturală a vechiului regim, astăzi capitalistă până în măduva oaselor și elita tradiționalistă provenită din aristocrația maoistă crescută la Beijing. Deciziile sale cruciale ori pentru nașterea secolului chinez ori pentru supraviețuirea secolului american.

Pandemia din 2019 doar a precipat lucrurile. A fost exact cutremurul, ca și cel din 1989, care va pune, din nou, China să aleagă. Primul război mondial a obligat SUA să aleagă între izolare și transformarea în puterea dominantă mondială. Pandemia obligă pe fiul unui conducător maoist din Marșul cel Lung, aflat la zenitul puterii personale, să aleagă între retragere sau dominație globală. Indiferent de alegeri, ambele supra puteri știu că numai globalismul este soluția.

Ironia istoriei, după ce decenii ocupanții succesivi ai Biroului Oval erau promotorii globalismului, astăzi, din Orașul Interzis, globalistul total să fie tocmai conducătorul comunist al Chinei. Cel mai mare actor globalist astăzi nu este nici Soros, nu este nici UE, este China comunistă. Atacurile virulente la adresa Chinei venite din partea lui Donald Trump exprimă exact această paradigmă politică devenită opțiune naționalistă pentru administrația pe care o conduce. De aproape un deceniu, conducătorii americani au înțeles că principalul adversar economic este reprezentat de către imensa resursă de piață pe care o reprezintă China. Milioane de locuri de muncă pierdute, floarea industriei americane, începând cu industria de autoturisme și terminând cu simplele stegulețe americane pentru 4th of July, toate au fost transferate în China. Marele sat global, unde totul se produce la cel mai mic preț și cu cele mai puține costuri în resurse devenise obsesia dominației americane.

A fost necesară o pandemie pentru a provoca șocul necesar redescoperirii naționalismului economic american. Minciuna este evidentă, nici un investitor cu minim de inteligență nu se va duce în SUA să producă știind că devine prizionier economic. Trump, prin ideile lui devenite subiect de Facebook global, râset homeric pe TikTok și banc la recepții simandicoase, tocmai asta propune. Nimeni nu mai produce în China, nimeni nu mai cumpară din China, iar aliații SUA să fie obligați sub amenințarea puștii cu lunetă a democrației să depindă total economic de ceea ce Washington dorește să vândă. O identică exprimare propagandistică a principiului dominației economice sovietice, care ascunde de fapt lupta pentru crearea unei piețe mondiale prizoniere. Noul CAER, acum de limbă engleză, devine mantră, religie și armă. Economia naționalistă impusă de la Washington devine politică internă care seduce. Donald Trump este ales tocmai cu asemenea agendă și purcede la a rupe orice mecanism internațional pe care el îl consideră inechitabil pentru SUA. Că are sau nu dreptate, acest lucru nu mai contează. Pentru a își menține limbajul devenit cu timpul violent și deseori vitriolic, Trump anunță de fapt noul război rece. Secolul american pe care el îl dorește este un inamic al oricui și al tuturor. Viitorul american este să cumperi grâul din bible belt, să consumi LNG din New York, neapărat să ceri oțel din vestul sălbatic și să votezi transgender la centru. Dacă nu o faci ca națiune sau stat, ești comunist vândut regimurilor dictatoriale, produsul reacțiunii și neapărat anti american.

Lipsa de alfabet sau șchioapăta educație devin diplomele de onoare ale maselor muncitoare americane. Trump le promite locuri de muncă prin impunerea cu forța a producției americane la export. Democrația, liberul schimb, circulația mărfurilor, competiția, acestea sunt vorbele comuniștilor. Capitalismul trumpian nu mai este liberal, nu mai este democratic. Devenind naționalist, sigur trebuie apărat cu arma în mână și cu cuțitul între dinți.  Iată cum naționalismul economic produce frisoane lumii dar plăceri nebănuite maselor americane.

La numai două oceane diferență, Xi al Chinei va face din administrația sa un model de propagandă. China va oferi lumii un proiect economic global, sub numele de BRI, care va seduce. Made in China, vi le aducem la scara blocului și voi cumpărați local. Africa devine curtea din spate. Asia de Sud devine principalul importator de produse chineze. În timp ce economia lumii se prăbușește peste tot datorită măsurilor împotriva Covid-19, comerțul de pandemie se triplează între China și vecinii săi. În același timp și el este cu arma în mână și cu cuțitul între dinți.

În insulele Spratly și Paracel, teritorii oceanice aflat în dispută, China testează prima sa mare strategie. ,,Marele zid de nisip” produce insule artificiale care vor dubla apele teritoriale ale Beijingului. Exploatând o breșă a legii mărilor, cea mai importantă și veche din istoria modernă a umanității, având resursele umane și o excelentă mobilizare ideologică, China va schimba geografia Mării Chinei de Sud. Nici Vietnam, nici Philipine, nici Thailanda sau Malaezia, nici Australia, acest nemesis de carton și plin de aere ba pro americane, ba pro britanice nu vor putea face ca Washingtonul globalist să aducă vreo remediere a situației.

Inventând o nouă graniță maritimă, China urmărește permanent rezolvarea, acum pe cale sinocentrică, a unei insulte istorice și unei înfrângeri morale. Taiwan, această obsesivă și rebelă provincie a Chinei, pierdută de către Mao și niciodată căștigată de către SUA sau lumea vestică. Această fațadă de propagandă a democrațiilor occidentale aflate la ananghine în Asia, acest teritoriu ocupat timp de decenii de una dintre cele mai feroce dictaturi militare asiatice create sub conducerea fondatorului său Chiang Kai-Shek, această provincie istorică transformată în cea mai iliberală economie a lumii. Această insulă chineză este provocare permanentă.

Și tocmai acesta este locul de unde Trump va porni cruciada sa împotriva Chinei. Taiwan este Piața Tiananmen redivivus. Va arunca vina pandemiei pe partidul comunist chinez și va transfera criza economică, declarând-o ca fiind produs al politicii statale chineze. Atacă ambele structuri de putere din China. Cine însă îi va răspunde va fi doar statul. Căci președintele Xi este nu numai secretar general politic comunist, dar este conducătorul constituțional al statului chinez. Astăzi, la o altă scară istorică, dar provocând aceleași reacții, Trump joacă esențial rolul studenților din piața Tiananmen. Pierderea insulei Taiwan devine o ireparabilă greșeală a oricărui conducător occidental. Căci după Taiwan, prin marele zid de nisip, Marea Chinei de Sud devine doar o mare interioară. O astfel de victorie, militară, ideologică și geo-strategică oferă nu numai supraviețuirea partidului comunist chinez, dar cimentează abia născutul secol al statului chinez.

Surprins de atac, președintele Xi nu pare în primele săptămâni a reacționa. Politica sa de a disimula puterea crescândă a Chinei prin jocul contabil, care a lăsat ani de zile, galant și subtil locul de prima putere mondială Americii, devine iluzorie și fără efect. Studenții chinezi revoltați nu au realizat în 1989 că revolta lor nu avea șanse pentru simplul motiv că nu era nevoie de ea. Deng o făcuse pentru ei. Trump nu realizeză că nu este nevoie de el ca lumea să înțeleagă că secolul chinez s-a născut. Fenomenul s-a petrecut deja în timpul administrațiilor Bush și Obama.

Acum ani buni, un serial chinezesc făcea furori, fiind urmărit de nou creata generație Facebook a Chinei. Acest serial se intitula Lupii Războinici. Linia narativă era simplă, tipică Hollywood: Rambo chinez își urmărea până la capăt dușmanii. Aceia erau întotdeauna albi și occidentali. Drama fiului său a reprezentat forța lui Deng ca om de stat, căci în secunda crimei, în chiar durerea niciodată uitată a tatălui, a dispărut partidul comunist chinez și s-au ridicat statul, națiunea, imperiul lui Deng. Președintele Xi așteaptă doar un astfel de moment fondator pentru a transforma eroii de film în soldați reali. Căci istoria, prin inegalabila savoare a lui Trump, i-a oferit deja, măcar și lingvistic, motivul. Lupii războinici adulmecă tainic aerul. Ținta lor este drumul uscat. Măcar așa să afle și alții că lupii nu înoată.

(va urma)

H.D. Hartmann