Au fost voci care au comentat cu satisfacţie victoria în alegerile interne ale U.D.M.R., a tovarăşului Domokos Geza. „E moderat, înseamnă că va fi linişte în ţară” – s-au grăbit să aprecieze unii. Ar fi fost bine să fie aşa. Şi de la depărtare chiar puteam fi şi noi amăgiţi, întrucît, faţă de isteria revanşardă a lui Tökes sau Szöcz, acest Domokos părea mai ponderat. Motive ar fi avut să fie astfel: în primul rînd, pentru că e mai în vîrstă decît ceilalţi doi contracandidaţi, iar, în al doilea rînd, fiindcă are o oarecare experienţă politică, de pe vremea cînd a fost în C.C. al P.C.R. Şi, totuşi, cu rasa ungară nu rezistă nici o înseriere logică. Pentru că mai vîrstnic şi mai nomenclaturist decît toţi este tovarăşul Kiraly, dar parcă cele mai iresponsabile declaraţii tot el le-a făcut. Aşa că numai aparent acest Domokos reprezintă aripa moderată a U.D.M.R.-ului. Dar oare există o asemenea aripă? Ne îndoim. În realitate, Domokos n-a fost moderat niciodată. Lipsa lui de bun-simţ a fost tot o formă de extremism: deşi n-a avut nicicînd vreo operă literară sau măcar vreo broşurică, el a fost printre cei 10 – 15 tartori care au condus, în ultimul sfert de veac, destinul Uniunii Scriitorilor din România. Pe bani grei, se înţelege. Tot lipsă de moderaţie era şi maniera posesivă în care se lupta de fiecare dată să facă parte din acele foarte restrînse delegaţii scriitoriceşti, care erau primite de Nicolae Ceauşescu. O dată, pe la începutul anilor ’80, cînd vreo şase închipuiţi scriitori înmînau, în ziua de 26 ianuarie, un volum omagial secretarului general, Domokoş a izbutit s-o strecoare şi pe „slăbiciunea” sa, Daniela Crăsnaru, actualmente deputată F.S.N., mare anticomunistă, anticeauşistă, antisecuristă, antiantisemită, antiacvatică, antimagnetică ş.a.m.d. Aşadar, la Tg. Mureş, într-o atmosferă încordată, Domokoş a triumfat în faţa „lupilor tineri”. Dar este oare acesta un semn îmbucurător pentru români? Nu cred. Pentru că, dacă vom analiza cu atenţie luările de atitudine domokoşiste, vom vedea că el nu este cu nimic mai breaz decît Tökeş şi Szöcz. Nu, el n-a spus niciodată, cum a spus Szöcz, că îl va spînzura de limbă pe Ion Lăncrănjan pentru cartea „Cuvînt despre Transilvania” sau că Ungaria de Vest nu s-a unit, încă, cu Ungaria de Est, el n-a spus niciodată, cum a spus Tökeş, că limba română, a fost instrument de opresiune pentru maghiari şi că el e menit să conducă o nouă revoluţie sîngeroasă în România – nu. Domokoş a fost parcă oleacă mai precaut. Dar tot ticălos a fost, de bună seamă, pentru că a atacat nişte chestiuni de o mare gravitate, atît în mass-media, cît şi în Parlament. El, şi nu altul, a declarat la începutul lui 1990 că în faţa şovinismului populaţiei majoritare (române) ungurii se vor radicaliza! El, şi nu altul, a condamnat manevrele armatei române, efectuate în anumite zone ale Transilvaniei, în decembrie 1990! El, şi nu altul a propus eliminarea termenului „naţional” din formularea de început a noii noastre Constituţii: „România este un stat naţional unitar, independent şi suveran…”! În fine – şi aici mînia noastră se face tunet – el, şi nu altul, a fost lupul cel bătrîn (baranga, în limbaj popular) care a dat un urlet către lupii tineri şi au comis împreună, în ziua de 31 mai 1991, o scenă revoltătoare, grosolană, fără precedent în lumea civilizată. La propunerea unui parlamentar, s-a păstrat un moment de reculegere în memoria Mareşalului Ion Antonescu, de la a cărui moarte de martir se împlineau, la 1 iunie, 45 de ani. Ei, bine, toată lumea s-a ridicat în picioare, pentru că aşa e datina, pentru că aşa e uman şi creştin, pentru că indiferent de opiniile politice divergente, în faţa morţii trebuie să triumfe înţelepciunea unei înţelegeri superioare între oamenii supuşi deşertăciunii. Numai tovarăşul Domokoş, congestiv şi scandalizat, cu capul lui înfoiat ca varza roşie cutreierată de larvele urii, nu s-a ridicat, şi-a îndesat şi mai tare fundul iredentist în fotoliul pluşat şi bine plătit din bugetul statului român, comiţînd, astfel, cel mai mare gest de mitocănie din viaţa publică românească. Alături de el, alţi doi-trei baci udemerişti, care ne tot împuie capul cu drepturile omului ăl cu democraţia, au fornăit cu dispreţ şi au sfidat momentul creştin al forului suprem legislativ al României. Ce-o fi fost în capetele lor aburite de palinkă, ce-or fi zis ei că demonstrează printr-o asemenea mîrlănie? Mister! Şi cînd te gîndeşti că Domokoş propusese chiar sub aceeaşi cupolă, cu doar vreo două săptămîni înainte, să fie reabilitaţi moral şi trataţi ca eroi şi honvezii care au murit în cel de-al II-lea război mondial! Adică nimeni alţii decît asasinii românilor şi ai evreilor spintecaţi, răstigniţi, arşi de vii ori deportaţi spre lagărele morţii, de pe urma cărora au rămas îndoliate pe vecie aşezări-martir ca Ip, Trăznea, Moisei, Sărmaş! Pentru asemenea fiare Domokoş păstrează momente de reculegere, vrea ca statul român să acorde chiar pensii de urmaşi – pentru Antonescu însă, spiritul lui de toleranţă în faţa morţii nu mai funcţionează. Ce rău ţi-a făcut Mareşalul Antonescu, tovarăşe Domokoş? Din cîte ştim, el n-a atacat Ungaria, l-au împiedicat tot timpul protectorii voştri de atunci, Hitler şi Mussolini. Înţeleg să nu-l cinstească ruşii, pentru că a eliberat pămînturile româneşti dintre Prut şi Nistru, dar ungurii, ungurii ce au cu el? Nu el a eliberat Budapesta în 1919, nu el a eliberat-o în 1945, ci alţi militari şi politicieni români. Dar, mă rog, ce dialog istoric poţi purta cu un personaj capabil să facă un asemenea sacrilegiu! Un gest, veţi spune, un simplu gest. „E atît de ireal în murdăria lui, încît nici nu merită să-i dai atenţie” – m-a sfătuit chiar un amic, pe care nu-l pot suspecta că nu-i bun român. Da, aşa e, avem de-a face cu un simplu gest, nu se moare din asta. Dar prea se adună toate bubele rele numai la gura ungurilor. Prea sfidează ei opinia publică a acestei ţări, prea întind coarda răbdării noastre pînă o să se rupă şi o să-i izbească în ochi, aşa cum l-a izbit pe un alt exponent al iredentei maghiare, Süto Andras. Ca om, poate că îl înţelegem pe Domokoş; obosit peste măsură de genoflexiunile pe care le-a tot făcut, în număr de cîteva zeci de mii, în cei 40 de ani de cînd a tot servit Partidul Comunist Român, picioarele lui cu varice bătrîne n-au mai rezistat, aşa că l-a tras plumbul capului în jos şi a rămas în scaun. Ca politician însă, nu-l mai putem înţelege, mai cu seamă că el n-are nici măcar cel mai elementar instinct de conservare. Ia spune, draghe Domokoş baci, dacă ai avea o mitralieră, nu-i aşa că ne-ai pune pe toţi la zid, nu înainte de a ne lega ochii cu fîşii din revistele „Tromf” şi „Valosag”? Dacă ai avea vreo putere miraculoasă nu-i aşa că i-ai înţepa limba lui Antonescu, aşa cum au făcut duşmanii lui Cicero după ce-a murit, ori i-ai spînzura cadavrul după tipicul regaliştilor englezi, care nici la zece ani după moarte nu l-au iertat pe Cromwell? Şi cum o nenorocire nu vine niciodată singură, iată că, în aceeaşi săptămînă în care parlamentarii unguri s-au purtat ca nişte ţoape cu şoriciul obrazului foarte gros, un alt arhanghel al lui Arpad ne insultă bunul-simţ şi sparge clepsidra răbdării noastre. Este vorba despre scriitorul Bodor Pal (e scriitor ca şi Domokoş), rudă foarte intimă cu şeful suprem al Gospodăriei CC. al P.C.R. tovarăşul Mihai Gere. După ce a luat instrucţiuni de la Budapesta, unde a locuit în ultimii ani, acest Bodor Pal-Secam îi adresează preşedintelui Iliescu – tocmai din Capitala Ungariei – o „scrisoare deschisă” care a luat piuitul la multă lume. Şi nu din cauza trufiei, a sechelelor poliomielitei cu care ne-au obişnuit grăjdarii ăiştia cu pretenţii nobiliare, cînd, în realitate, ei au ţinut Europei caii de dîrlogi toată viaţa lor. Nu, aşa ceva e la ordinea zilei, se practică şi în Parlament şi la televizor.

(va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 14 iunie 1991)