Lumea nesigură în care trăim.
  • 17-11-2021
  • 0 Comentarii
  • 17
  • 0

Post-scriptum la un serial jurnalistic

Cu două numere în urmă, în Revista ,,România Mare” a apărut ultimul episod (10) al serialului ,,AMERICA – DEMONTAREA UNUI MIT”, o serie de articole de analiză comparată, dar și de investigații documentate, separat, avînd la origini cartea unui fost ofițer de informații militare, colonelul (r) Florian Gârz, intitulată semnificativ ,,O lume în criză”. Deși scopul acestei scrieri a fost realizat, argumentele și situațiile controversate în care au trăit și trăiesc Statele Unite ale Americii au scos în evidență obiectivul titlului propriu-zis, provocarea acestui gen de analiză geopolitică și militară pare că nu a epuizat totalitatea subiectelor care ar putea să conducă spre o extensie a cadrului general al temei, aducînd în fața cititorului și alte aspecte, unele colaterale, care să contribuie la construcția ideii de la care a pornit serialul.
Astfel, fără vreo legătură nemijlocită cu volumul prezentat, dar încadrîndu-se, generic, în ,,rama” tabloului pe care am încercat să-l creez, prezint astăzi, într-un fel de post-scriptum la serialul amintit, fructificînd o serie de documente cu impact asupra subiectului general – comentate în viziunea dezvoltării relațiilor actuale dintre state, în special dintre ceea ce ar putea însemna o nouă fază a Războiului Rece – acțiuni, situații și întîmplări edificatoare. Chiar și acolo unde sînt incluse evenimente și acțiuni dintr-un trecut oarecum îndepărtat, concluziile și învățămintele pot genera o înțelegere mai cuprinzătoare a mobilului întregului eșafodaj: mitul democrației americane, în contextul Legilor internaționale și al dreptului statelor lumii la libertate, independență și alegerea proprie a regimului politic în care să trăiască. Materialul va fi completat cu o poezie-pamflet, scrisă în anul 2018, sub impresia momentului de atunci, cînd ambasadorul SUA la București era Hans Klemm.
Regrete tardive și urmări previzibile
În cadrul serialului amintit, am comentat – atît cît s-a putut încadra în tematica generală a subiectului – și invazia americană asupra Irakului, declanșată la 20 martie 2003, numită ,,Eliberarea Irakului de către Statele Unite ale Americii”. Nu discutăm aici despre ce eliberare era vorba, nici despre cine a solicitat această ,,eliberare”, pentru că am făcut-o la momentul oportun. Amintim acest episod nefericit, în relațiile cu lumea exterioară a SUA, pentru a scoate în evidență ceea ce am scris la momentul analizei acestui război, adică atacul american asupra Irakului a avut la bază o mare mistificare a realității – anume, distrugerea armei chimice pe care o deținea Irakul sub conducerea lui Saddam Hussein!
Iată cum adevărul a ieșit la suprafață după aproape 20 de ani.
Luni, 18 octombrie, agențiile internaționale de presă anunțau decesul unei personalități marcante a Armatei Americane, generalul Colin Powell, ,,la vîrsta de 84 de ani, în urma  complicațiilor COVID”. Ce legătură are Colin Powell cu ,,mitul” american? Are chiar un surplus de legături.
Generalul Colin Powell a fost se­cre­tar de Stat în timpul mandatului președintelui George W. Bush. Ca mili­tar, s-a remarcat în timpul războiului din Vietnam, devenind primul consilier de culoare pe Securitate Națională, pe timpul președinției lui Ronald Regan. Tot ca o noutate notăm faptul că a fost prima persoană de culoare care a ocupat importanta funcție de șef al Statului Major interarme, aceasta întîmplîndu-se în mandatul administrației președintelui George H.W. Bush.
Remarcat în ,,victoria” obținută de coaliția condusă de SUA în Războiul din Golf, generalul Colin Powell s-a aflat într-o eroare majoră, al cărei efect l-a urmărit întreaga viață, după evenimentul sîngeros din Irak. Fiind secretar de Stat al SUA, îndoctrinat cu politica belicoasă americană, care trebuia ,,motivată”, în vederea pregătirii unei invazii, a prezentat în cadrul sesiunilor speciale ale Organizației Națiunilor Unite (ONU) dovezi mincinoase privind existența armelor de nimicire în masă pe teritoriul Irakului, pledînd pentru intervenția militară în acest stat arab. ,,Oficializată”, într-un fel, intervenția militară în Irak are urme vizibil și acum, trauma unui popor atacat doar în baza unor ipoteze neverificate macină și în prezent populația irakiană. Acum, la bătrînețe, vrînd, probabil, să se prezinte în fața lui Dumnezeu cu autocritica făcută, doborît de remușcări, fostul general războinic, declara, oferind unei lumi întregi adevărata mostră de ,,democrație” americană implementată și în rîndul nefericitului popor irakian: ,,Informațiile au fost cele incorecte. Nu eu le-am creat, nu eu le-am inventat, nu eu le-am fabricat din nimic. (Știam asta, noi știam asta! – n.a.) Au fost informații pe care serviciile noastre secrete le susțineau”. Și, făcîndu-ne să trăim alături de el drama Irakului, conchide sobru: ,,A fost dureros. Este dureros și acum”.
Pentru că nu are rost să mai dezvoltăm o nouă pledoarie în favoarea a ceea ce am scris în cele 10 episoade ale serialului amintit, o singură întrebare s-ar desprinde, la prima vedere, din poziția autocritică a generalului Colin Powell: Dacă s-a dovedit că informațiile au fost incorecte – informații ce au declanșat un adevărat genocid împotriva unui popor nevinovat, a răspuns cineva în fața unei instanțe internaționale sau în fața ONU, acolo unde generalul a reușit să inducă în eroare acest For mondial? Retorică și inutilă întrebare, pentru că răspunsul este circumscris în viața de zi cu zi a mai-marilor de la Pentagon...
America și România –
dincolo de protocol
Poporul român, în general, a nutrit pentru Statele Unite sentimente de prietenie, distanța și mirajul Lumii noi determinînd un mare număr de persoane din România, de-a lungul anilor, să dorească să pună piciorul pe ,,pămîntul făgăduinței”. Desigur, poveștile și legendele venite de peste Ocean, pe cale orală sau prin scrieri, au avut darul să aprindă imaginația multor tineri aventurieri hotărîți să-și încerce norocul în lumea americană. În cei 141 de ani de relații diplomatice dintre România și Statele Unite ale Americii, mulți români și-au realizat ,,visul american”, dar și mulți s-au înșelat, îngroșînd rîndurile șomerilor sau, mai rău, ajungînd carne de tun în nenumăratele războaie declanșate de această țară pe meridianele și paralelele Globului pămîntesc.
Privită ca relație diplomatică, legătura dintre Statul român și cel american, parafată la 14 iunie 1880, cînd președintele de atunci al SUA, Rutherford B. Hayes, a semnat scrisoarea de acreditare prin care îl desemna pe Eugene Schuyler în calitate de agent diplomatic/consul general al SUA în România, document adresat domnitorului Carol I. Peste cinci luni, la 18 noiembrie 1880, colonelul Sergiu Voinescu este primul diplomat român trimis în SUA și primit de președintele Rutherford.
În aproape un secol și jumătate sentimentele proamericane ale românilor au cunoscut urcușuri și coborîșuri, în raport cu contextul intern și internațional, dar și de cultură, educație și orientarea politică a celui chemat să se pronunțe în favoarea sau defavoarea unei atitudini  filoamericane. Dar, pentru că mobilul acestui preambul nu constă în descrierea istoricului relațiilor diplomatice bilaterale dintre România și SUA, care, în prezent, oficial, sînt caracterizate excelent, vom părăsi această pistă, pentru a arăta o altă fațetă a acestor relații, interpretate într-o altă dimensiune geopolitică. Pînă atunci însă, sedus de textul MAE, prin care elogiază aceste relații, îmi permit să-l reproduc, spre luare aminte și comparație. ,,În prezent, caracterul privilegiat al relațiilor dintre România și SUA este conferit de un Parteneriat Strategic robust, un cadru extins de colaborare care vizează dezvoltarea relațiilor dintre România și Statele Unite ale Americii, cu rădăcini în valorile democratice împărtășite, interesele comune ancorate în apartenența la comunitatea trans-atlantică și voința de a gestiona riscurile și amenințările, în interesul securității ambelor state și a spațiului euro-atlantic”.
După cum se vede, între Washington și București curge un fluviu de lapte și miere, doar că românii nu ajung nici cu lingurița la el!
Altfel ne prezintă Istoria dezvoltarea acestor relații: cu sinuozități și cu sincope – ghinion – cu anumite pierderi numai în dreptul numelui România. De pildă, în anul în care se contura victoria Aliaților împotriva Germaniei naziste (1943), la Teheran, capitala Iranului, s-au desfășurat lucrările ,,Conferinței de la Teheran” (28 noiembrie – 1 decembrie), prima conferință a șefilor Guvernelor URSS, Marii Britanii și SUA (Stalin, Churchil și Roosevelt), prilej cu care s-au adoptat hotărîri importante cu privire la desfășurarea războiului și la unele probleme referitoare la organizarea postbelică a lumii. La acest eveniment inedit, SUA a avut ocazia să demonstreze cunoașterea și respectarea Istoriei Universale, apărînd integritatea României, dar n-a făcut-o. Alături de Marea Britanie, a acceptat ca Uniunea Sovietică să revină la frontierele existente la data de 22 iunie 1941 (înainte de declanșarea războiului împotriva Statului Sovietic), respectiv păstrarea regiunilor cîștigate prin efectul Pactului Ribbentrop-Molotov, adică Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța. Spunînd că, în cazul de față, au acționat legile nescrise ale compensării forțelor cîștigătoare într-un război – ca un fel de circumstanță atenuantă – deși colosul american putea avea și un alt punct de vedere, manifestările Guvernului american, dincolo de perioada războiului, n-au făcut decît să ridice serioase semne de întrebare asupra sincerității Americii față de România.
Un procedeu uzitat pe mai multe planuri a fost desfășurarea unei propagande înverșunate împotriva puterii politice de la București, uneori cu dovezi de amestec în treburile interne ale Statului nostru. Din cîte exemple ar putea jalona acest drum al încercării de a induce în mentalul Poporului Român ura împotriva Statului și nesupunerea la măsurile impuse de Statul comunist, s-ar putea scrie un raft de bibliotecă. Eu m-aș opri, deocamdată, la propaganda prin eter, în speță – la posturile de radio ,,Vocea Americii” și ,,Europa Liberă”, ambele susținute financiar de către Congresul  de la Washington.
Prin înființarea, la 15 martie 1949, a Comitetului Național pentru o Europă Liberă (National Committee for a Free Europe), a fost posibilă apariția postului ,,Europa Liberă”, a cărei emisie pentru România a început în anul 1950, cu transmisie din Germania de Vest, de la München. Din documentele studiate s-a desprins interesul SUA pentru o cît mai bună organizare a acestei ,,oficine” (cum era numită în presa românească de atunci), cu programe documentate și variate: politică, economie, cultură, sport, muzică, social, religie etc. Desigur, politica postului de radio era consacrată ,,dezvăluirilor” tuturor relelor regimului comunist din România, cu trimiteri directe la cuplul Nicolae și Elena Ceaușescu, dar și cu demolarea altor corifei ai regimului de la București. Am adăugat ghilimelele ,,dezvăluirilor” pentru că majoritatea acestora nu erau noutăți, ele fiind de multă vreme cunoscute de către români, pentru că le trăiau pe pielea lor, însă propaganda de la München le adăuga o tentă fatalistă, răscolitoare, care, sperau redactorii acelui post de radio, să genereze revoltă, mișcări de mase care să răstoarne regimul de la București și să readucă la putere, în România, Casa Regală, pe Regele Mihai.
Pentru întreținerea acestei mașini uriașe de propagandă, Congresul american cheltuia, anual (numai pentru Departamentul românesc) în jur de două milioane și jumătate de dolari. Merita  acești bani scopul urmărit? Fiindcă este vorba de a acționa asupra modificării unor conștiințe umane, într-un spațiu de timp nedefinit exact, cuantificarea efortului financiar nu avea relevanță – pragul de apreciere era fixat de audiența scontată și de efectul obținut. Mulți români ajunși (sau rămași) în Occident; diplomați, jurnaliști, oameni de cultură, militari – toți avînd un numitor comun – neîmpăcarea cu politica regimului de la București, deși unii dintre aceștia erau mînați și de probleme personale, pe care încercau să și le rezolve de la microfonul ,,Europei Libere”, s-au ,,jertfit” pe altarul democrației occidentale, pentru a fi și la noi precum la ei (acum – este!): Noel Bernard, Vlad Georgescu, Nestor Rateș, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, Neculai Constantin Munteanu, Liviu Tofan, Șerban Orescu. Am ales numai cîteva nume, celebre la vremea lor pentru contribuția pe care au adus-o la dezvoltarea audienței emisiunilor acestui post de radio. L-am lăsat la urmă pe Emil Hurezeanu, cel care, după ce a ,,înjurat” timp de ani de zile România, de la radioul din München, s-a întors în Țară după 1989, și Țara l-a recompensat cu postul diplomatic de ambasador. Interesantă metamorfoză! Binele și răul făcut de ,,Europa Liberă” României și românilor nu poate fi măsurat într-un articol de presă. Cei care au trăit acele vremuri ale unei Românii prospere și libere, cu un președinte elogiat și premiat (pe bune) de distinși președinți de Stat, de regi sau împărați, chiar dacă au ascultat ,,Europa Liberă”, n-au fost de acord cu acel mesaj totalmente negativ și defăimător la adresa Țării, unde supseseră la țîța mamei laptele românismului. Doar că ascultătorii nu știau subtilitatea transformării laptelui matern în mărci sau dolari zornăitori, care aduc uitarea brazdei de acasă, în favoarea unui microfon plin cu minciuni.
Pentru a consemna cinismul diriguitorilor postului de radio ,,Europa Liberă” (Congresul american), iată definiția acestui post de radio, clamată la începutul fiecărei zi de muncă (muncă și calomnie): ,,Radio Europa Liberă este un post de radio independent, finanțat de Congresul Statelor Unite. Emisiunile acestui post de radio sînt dedicate liberului schimb de informații, cu convingerea că acestea contribuie la consolidarea păcii și a bunei înțelegeri între popoare”. Și, pentru a așterne o glazură internațională asupra minciunilor de mai sus, crainicul ne anunța, cu emfază: ,,Acest principiu a fost anunțat în Declarația Universală a Drepturilor Omului și reafirmat la Helsinki, de Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa”.
Deocamdată atît pentru exploatarea credulității românilor, mai ales în perioade critice ale existenței lor, atunci cînd influența mediului extern devine perpetuă, asemenea picăturii chinezești, destabilizînd încrederea în propriul Stat, în propria Țară. Fiind o etapă trecătoare, românii se vor dezmetici într-un final, încercînd să nu mai fie atît de creduli față de politica americană, de a ne asmuți, nejustificat, împotriva unor vecini naturali ai României. Exact ca în trecut, diplomația americană se face că ne ține umbrela deasupra capului, dar, simultan, ne trage preșul de sub picioare...
Argument
Măcinate de probleme politice intestine, mai ales după venirea la putere a lui Donald Trump, Statele Unite ale Americii se încăpățînează să se erijeze, în continuare, în jandarmul mondial al apărării democrației, în numele căreia aprinde și întreține multe focare de război pe glob, escaladînd cursa înarmărilor aducătoare de cheltuieli enorme și de moarte.
Pentru că, în acest vîrtej al războiului și al morții este tîrîtă și România – cu acordul criminal al politicienilor români – ceea ce s-ar putea să ne coste enorm, am scris poemul alăturat, ca un manifest al Țării mele la adresa celui mai influent stat din lume.
Pagină realizată de GEO CIOLCAN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite