Lucian Blaga
  • 09-05-2022
  • 0 Comentarii
  • 152
  • 0

El s-a întrupat din larma născută „Cînd urlă din Tracia vîntul/ năprasnic şi valuri şi valuri ridică...“, după cum psalmodia Sofocle în „Antigona“. Din muţenia, de peste milenii, a lui Inocenţiu Micu-Klein care, aidoma lui, a căpătat tîrziu darul vorbirii, iar miracolul acesta l-a întors către obidiţii săi români ca pe o suplică binefăcătoare... Din puterea lui Iulianus cel Tînăr, care a stăvilit ciuma intr-un sector al Romei doar printr-un cuvînt, dar acela teurgic... Din slăbiciunea femeilor cu tirs, înzăpezite pe vîrful Parnasului, unde mergeau să danseze în procesiune... Din neştiinţa zeului Pan, care cînta din flautul cel cu şapte ţevi, egale la număr cu înţelepţii... Din ştiinţa umilului vlădică Pavel Tordaş, care prin Lancrămul anilor 1560 stăruia a se tipări cărţi româneşti, predica şi întrunea sinoade ale străvechii noastre legi... Din epifaniile veneraţiei antice şi din ereziile lumii moderne... Din spiritul patern al „popei cu barba de argint şi vorba de aur“, precum şi din tradiţia arhaică a mamei „cu părul cărunt, apoi ireal de alb şi ochii mari de basm“... Din epigrafia romană, cu reflexe horaţiene, de care e plin Ardealul, dar şi din legendele dacice fumegînd pe Bistriţa Aurie... Din pactul faustic scris cu cerneală de arin şi din tulburarea apelor confesionale... Din „caracterul de basm“ al lumii în viziunea lui Novalis şi din legenda mişcatelor crînguri macbethiene, ce l-au făcut să se simtă toată viaţa „om de pădure“... Din perspectiva sofianică a bisericuţelor de lemn şi piatră risipite prin Alba, Sebeş şi Strei-Sîngeorz, dar şi din încenuşatul Pompei... Din Olimpul „casei de la vie“ al Lugojului, unde zodia sa a fost fulgerată de conştiinţa de sine a demiurgului, şi din întregul nostru duh mioritic, de popor străvechi de agricultori şi oieri, în trunchiul căruia magicul şi miticul pîlpîie ca aurul stelelor... Din toate acestea s-a născut Lucian Blaga, cel „mut ca o lebădă“. Dacă Orfeu s-ar fi apucat de scris cu siguranţă că aşa ar fi arătat. Să nu fi cunoscut poetul şi filozoful satul românesc, după cum susţineau nişte nefericiţi sileni? Dar el era însuşi satul, în toată profunzimea somnului său născător de vise şi iluminări, el era cea mai vie dovadă că rădăcinile în alb-negru ale Greciei s-au smuls din Hiperboreea noastră, iar pe locul gol au încolţit apoi grîul şi sarea Romei. Înainte de a avea o gîndire mitică, Blaga a avut un puternic simţămînt istoric, o clarviziune asupra trecutului acestui neam care a ţîşnit întreg în fiinţa sa, ca unda de apă de sub pragurile ierbii. Ceea ce pentru poezia şi filozofia europeană, mai cu seamă de factură germană, era o nostalgie îndepărtată după aticismul lumii antice, pentru Lucian Blaga a fost o revelaţie organică a moştenirii româneşti. Nu de la curentele europene avea să înveţe el gîndirea poetică în parametrii clasicismului etern, de vreme ce Şarpele glykon, cavalerii danubieni şi divinităţile de tot felul mai populează şi azi, cu fantasmele amintirii lor, spaţiul de o armonie etică desăvîrşită în care s-a născut poetul.
„Tot ce gîndeşte şi creează un român – declara el în luna mai a anului 1942 – trebuie să poarte amprenta specificului românesc. Indiferent de unde vor fi luaţi eroii, subiectele, unde se petrece acţiunea. Prin însuşi faptul că o operă de literatură este produsă din capul unui român, e specific românească. E greşit să considerăm că ar fi românesc numai ce se petrece de exemplu la ţară, cum au înţeles sămănătoriştii. Nu interesează, în problema aceasta, forma, coloratura, elementele exterioare. E un fel superficial de a vedea lucrurile. Interesează spiritualitatea“. Din perspectiva acestei spiritualităţi, cu metodă şi gravitate, Lucian Blaga a făurit o operă fără predecesori şi, probabil, fără urmaşi. „Risipei se dedă florarul“ – spunea atît de frumos, iar cu această risipă a îmbogăţit Biblioteca naţională şi universală cu creaţii pe cît de diverse, pe atît de egale valoric, în genuri pe care nici un român nu le-a stăpînit, deopotrivă, atît de bine: poezie, dramaturgie, filozofie, eseu, proză, aforism. Pe „malurile amarandine ale bătrînului Danubiu“, după cum elogia Nicolae Filimon frumuseţile Vienei, am putut citi, pentru prima oară în original, un document provenind de la Blaga. Nu era un manuscris poetic, nici o însemnare de student, cu atît mai puţin o scrisoare de familie. Era pur şi simplu o cerere adresată la 3 octombrie 1917, în plin război de făurire a României Mari, comitetului de conducere al Societăţii România Jună, prin care viitorul mare poet solicita acordarea „unei mese gratuite din fondul pentru masă al studenţilor români“. Inima mi s-a înmuiat cînd am văzut alături un certificat de paupertate, din care reieşea că nu poseda „nici un fel de avere, mişcătoare sau nemişcătoare“. Asta scria, la 22 ani, cel care era, totuşi, în deplinătatea sărăciei sale, posesorul unei uriaşe averi: talentul său.
Învăţa-vor tinerii scriitori ceva din pilda de o mare modestie şi nobleţe a creatorului? Virtuţi pe care, să nu uităm, le-a păstrat nealterate întreaga sa viaţă, chiar şi cu spada de academician la şold, sau în misiunile sale diplomatice. Adevărul este că era nevoie de Lucian Blaga în cultura română, adică de un creator care să capteze într-un alt şuvoi decît acela eminescian sevele spiritualităţii poporului. El rezonează astfel numai cu Eminescu, şi anume acela din „Memento mori“, „Odă în metru antic“, Scrisori, cosmogonii şi proză poematică, iar dacă stai bine să te gîndeşti aceasta este direcţia cea mai profundă a înzestrărilor româneşti. „Totul la Lucian Blaga – scria G. Călinescu în Istoria sa – este proaspăt, trăit în toată intensitatea senzaţiei şi cu un sens metafizic“. Versurile sale se află într-o naturală neorînduire, precum casele satelor din Ardeal, dar sub fiecare dintre ele veghează cîte o cuminţenie a pămîntului, cu chip de şarpe fantastic. El a revoluţionat limbajul poetic românesc, născînd, totodată, şi cel mai viabil limbaj filozofic de la noi, dar a spulberat frontiera dintre poezie şi filozofie, fiind mai poet decît Nietzsche, mai filosof decît Goethe. Şi pentru că noi am omagiat nu de mult naşterea sa, petrecută în urmă cu 90 de ani, într-un 9 mai, fie-mi îngăduit să mă gîndesc la acel timp fericit cu înseşi vorbele Profetului: „Atîtea stele cad în noaptea asta/ Demonul morţii ţine parcă în mîini pămîntul/ şi suflă peste el scîntei ca peste o iască/ năprasnic să-l aprindă“. Şi tot el, copilul genial care s-a pronunţat tîrziu, dar irevocabil, care clădea biserici „din nisip jilav“, care a arătat mai apoi că Ardealul sună nu numai din clopotul viscolitor al lui Goga, ci şi din zăpada fluturilor şi a iezilor pe mormintele vechi, a mai spus ceva memorabil. Această frază, mai adîncă decît Calea laptelui, poate fi un răspuns la toţi aceia care l-au şicanat în ultimii ani de viaţă şi, de parcă intoleranţa de atunci n-ar fi fost de ajuns, îi mai caută şi azi pete în soare: „Numai operele mijlocii sînt ireproşabile, cele mari niciodată“. Şi, deşi ar fi foarte greu să mai se spună ceva nou despre magnifica sa operă, voi îndrăzni să afirm că, dacă el a fost „mut ca o lebădă“, îi revine generaţiei noastre datoria de a vorbi şi de a-i şlefui statuia în posteritate.

Eugen Barbu (1)


1. E timpul să mai scriem despre marile personalităţi ale culturii şi atunci cînd sînt în viaţă, nu doar cînd nu mai e nimic de făcut, cînd asistăm neputincioşi la trecerea lor în nefiinţă. Într-un memorabil poem din cartea „Osînda Soa­relui“, Eugen Barbu se interoga: „Ce ştiam eu despre Germania?“. Urma să mă întreb oarecum în acelaşi fel: ce ştiam eu despre Eugen Barbu, înainte de a-l cunoaşte? Şi, în general, ce se poate şti şi afirma despre un om pe care nu-l cunoşti decît din citite sau auzite, din efuziunile sau umorile negre ale altora? Îmi amintesc că eram elev la Liceul „Nicolae Bălcescu“ (fostul Colegiu Sf. Sava), prin anii 1965-1966. Îmi făcusem obiceiul, nechemat de nimeni, de a participa la cenaclul „Nicolae Labiş“. Pentru un băiat venit din mahalaua săracă a Rahovei, casa Monteoru, clădită chiar în anul morţii lui Eminescu, era un palat de vis, cu tunelul său de oglinzi ce se adînceau una în alta la infinit, cu mugurii de cristal ai candelabrelor, cu o întreagă atmosferă de capiteluri byzantine care îmi întăreau convingerea că nu numai burghezia ştiuse să trăiască, dar şi proletarii veniţi la putere. Îl iubeam din cale afară pe Labiş, eram atît de naiv şi pătimaş încît îl consideram a fi cel mai de seamă poet român după Eminescu. Ţin minte că într-una dintre vacanţele de vară petrecute pe malul Oltului, la rudele mele dinspre tată, îmi procurasem de la magazinul sătesc al Cherleştilor o ediţie masivă cu coperţi roşii, pe care Gheorghe Tomozei o tipărise şi îngrijise în amintirea tînărului poet. Atunci se născuse dragostea mea pentru atît de tragic dispărutul autor, eram gelos pe cei care l-au cunoscut şi încă îi mai desluşeau în văzduh amintirea vocii, citeam cu frenezie gazetele studenţeşti care comemorau 10 ani de la moartea sa, ştiam pe de rost poeme şi cicluri întregi... Acolo, la Cenaclu, mă simţeam întru-cîtva în intimitatea „albatrosului ucis”, dar treptat des­copeream că ţara mai năştea poeţi şi încă unii aveau să se dovedească tot atît de redutabili ca şi Labiş, ce-i drept, la vîrste ceva mai evoluate.
(va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite