Izbucnirea primului Război Mondial a trezit în tînărul Lucian Blaga instinctul de conservare, care pînă atunci – declară el – nu-și ridicase capul în zona sa vegetativă.
La 3/16 octombrie 1918, împăratul Carol I de Habsburg lansase un manifest (,,Către popoarele mele credin­cioase”), privind reorganizarea Austro-Ungariei într-o federație de șase state ,,independente” (austriac, unguresc, ceh, iugoslav, polonez și ucrainean), ur­mînd ca Transilvania să rămînă în componența Ungariei. În aceeași zi, ,,Corpul volun­tarilor transilvăneni și bucovineni”, dînd răspuns manifestului, exprimă voința românilor de a dezlipi ținuturile românești de la Austro-Ungaria și de a le uni cu România. În vremea aceea, Lucian Blaga, student la Facultatea de Filosofie și Litere a Universității din Viena, unde se înscrisese în februarie 1918, îndurînd neajunsurile stîrnite de război, bănuia destrămarea imperiului cezaro-crăiesc și nutrea gînduri privind Unirea Transilvaniei cu Patria-Mamă.
,,Întregirea națiunii în hotarele sale politice
firești – își amintește el în «Hronicul și cîntecul vîrstelor» – era o promisiune ce încă din copilărie mi-o făceau frunza arinilor, murmurul apelor și bătaia profetică a aripilor din văzduh. În aerul acestei promisiuni am crescut. Iar cînd s-a încins de-a binelea războiul, pe care pe de o parte îl cîntăream cu atîta oroare, găseam din alt punct de vedere că istoria ne ieșea prielnică în întîmpinare. Căutam, cu alte cuvinte, unui cataclism, declanșat din cauze neghioabe, o semnificație coborîtă din tării și o legitimare ca preludiu al unei supreme împliniri. Dar de la izbucnirea epicului foc au trecut doi ani! De cîte ori n-am disperat că micul stat român, spre care inimile nostre se întorceau ca un imens lan de floarea-soarelui, a pierdut ocazia, ce nu se va mai repeta. Cîteodată mi se părea chiar că Țara s-a împotmolit în pragul destinului ei. Doi ani și-au picurat clipele în cupa nerăbdării, și hotarul din vîrful munților nu se punea în mișcare să vină asupra noastră, să se desfacă un moment, și-apoi să se-nchidă iarăși, îmbrățișîndu-ne! Numai zvonuri din om în om, și prin vama cucului stăbăteau cîteodată «de dincolo», ca să mai sufle din spuza vetrelor de aci, și să scoată iarăși la iveală ochiul de jar nestins”.
În toiul evenimentelor care anunțau sfîrșitul monarhiei austro-ungare, cînd românilor nu li se dădea nici o nădejde și nici ,,un fel de ființă în conștiința imperiului”, Lucian Blaga hotărăște, împreună cu D.D. Roșca, în ziua de 30 octombrie 1918, să se întoarcă în Transilvania. După o călătorie greoaie, ascunși într-un tren care transporta militari către Budapesta, sub scutul beznei, fără bilete de tren, apoi în alt tren care mergea înspre Arad, au ajuns la 1 noiembrie la Vințul de Jos și, mai departe, pe jos, pînă la Sebeș. ,,În după-amiaza înfrigurată de 3 noiembrie populația românească din Sebeș, Alba, adunată în preajma bisericii de lîngă rîu, a pornit în marș masiv spre centrul orașului, spre Piața Mare, avînd în frunte o seamă de soldați sosiți în cursul dimineții de pe front și pe cei cîțiva intelectuali localnici. În piață s-au rostit discursuri, arătîndu-se că românii din Transilvania doresc alipirea lor la regatul României”.
La 1 decembrie 1918, Lucian Blaga pleacă la Alba Iulia, împreună cu o mie de săteni din Lancrăm. ,,În dimineața zilei de 1 decembrie, ca la un semnal, lumea românească a purces spre Alba Iulia (spre Bălgrad, cum îi spuneam noi, cu vechiul nume) – își amintește el – pe jos și cu căruțele.  Am renunțat la călătoria cu trenul, căci pînă la Alba Iulia nu erau decît 16 km. Era o dimineață rece de iarnă. Respirația se întrupa în invizibile cristale. Pe de o parte a șoselei se duceau spre Alba Iulia, scîrțîind prin făgașele zăpezii, căruțele românești, buchete de chiote și bucurie, alcătuind un singur șir, iar pe cealaltă parte se retrăgea în aceeași direcție, armata germană, ce venea din România, tun după tun, ca niște pumni strînși ai tăcerii. Soldații germani fumegînd liniștiți din pipe, se uitau mirați după căruțele noastre mai grăbite”.
La Alba Iulia, Lucian Blaga, strecurat în mijlocul mulțimii, întrucît nu-și putuse face loc în sala istoricei adunări, a simțit, prin prezența lui fizică, ce ,,înseamnă entuziasmul național, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv”. ,,Era ceva ce te făcea să uiți totul, chiar și stîngăcia și totala lipsă de rutină a oratorilor de la tribună”.
Seara, în timp ce se întorcea la Sebeș, Lucian Blaga și fratele său Lionel (primar temporar al Sebeșului) se simțeau purtați de conștiința că ,,puseseră temeiurile unui alt Timp”. Cînd au trecut prin Lancrăm, satul lor natal, ajungînd în dreptul cimitirului unde, lîngă biserică, Isidor Blaga ,,își dormea somnul sub rădăcinile plopilor”, Lucian Blaga, bănuind că zgomotul roților trăsurii în care se aflau pătrundea în mormîntul tatălui său ,,și-i cutremura oasele”, a exclamat: ,,Ah, dacă ar ști tata ce s-a întîmplat”, întorcînd capul spre crucea din cimitir. La ieșirea din sat, au auzit dintr-o curte, în plină noapte, un strigăt de copil: ,,TRĂIASCĂ ROMÂNIA DODOLOAȚĂ!” (Acest ,,dodoloț” – explică Lucian Blaga –  era, în Lancrăm, cuvîntul curent pentru ,,rotund”).

R.M.