– 100 de ani de la diversiunea bolșevică din Basarabia –

O graniță nesigură
Din anul 1812 Basarabia fusese ruptă de Moldova românească și alipită Rusiei, în contextul brutal al folosirii forței și puterii armate pentru acapararea de părți (sau de state întregi), imperiile europene considerînd că nu trebuie să dea socoteală nimănui pentru încălcarea legilor internaționale. Marile Puteri, chiar dacă se mai războiau între ele, se întreceau în rapturi teritoriale de la state care nu puteau riposta. Cum în anul 1917, ca efect al revoluției ruse, Imperiul rus s-a dezmembrat, sosise momentul astral în care popoarele asuprite să se desprindă de acest conglomerat de națiuni și, pe principiul autodeterminării, să se elibereze de sub jugul străin, ceea ce a făcut și Basarabia, urmărind în prim-plan autonomia față de Rusia și, apoi – încununarea visului de peste 100 de ani – unirea cu Patria-Mamă –
România. Pentru a nu lungi această parte a Istoriei noastre, să amintim doar că Basarabia a fost prima provincie care s-a unit cu România pentru a forma ROMÂNIA MARE,  act realizat pe 9/27 aprilie 1918.
În acea zi măreață, Sfatul Țării s-a unit la Chișinău și a hotărît, în mod democratic, unirea cu România, propunerea fiind aprobată cu 86 de voturi pentru, 3 contra și 36 abțineri (polonezii s-au abținut in corpore). Pentru a încerca și noi sentimentele moldovenilor din acea zi istorică, propun să recitim Hotărîrea Sfatului Țării din 9/27 aprilie 1918, semnată de Președintele Sfatului  Țării, Ion Inculeț, Vice-președinte, Pantelimon Halippa și Secre­tarul, Ion Buzdugan: „În numele Poporului Basarabiei, Sfatul Țării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-și hotărască soarta lor de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama ei România. Trăiască unirea Basrabiei cu România de-a pururi și totdeauna!”.
Făcînd o paranteză la Hotărîrea de mai sus, doamna (sau tovarășa, mă rog) Maia Sandu, actuala președintă a Basarabiei noastre, o fi citit vreodată acest text, și dacă l-a citit, ce părere are referitor la încălcarea lui grosolană? Dar să n-o deranjăm, domnia sa este preocupată să înarmeze Basarabia și s-o dezvolte economic bazîndu-se pe „pomana” României, ai căror conducători au fost primii care s-au șters la fund cu Hotărîrea bieților basarabeni din 1918!
Revenind la România Mare – proclamată cu un entuziasm de nestăvilit, la 1 Decembrie 1918 – viața în teritoriul de la granița de Est, în cei 22 de ani cît Basarabia a făcut parte din România (pînă la ultimatumul sovietic din 28 iunie 1940, prin care URSS cerea României „retrocedarea” Basarabiei fiindcă „În anul 1918 România folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia călcînd prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei ...”), a fost pusă la grele încercări prin acțiuni multiple din partea  Uniunii Sovietice, țintind destabilizarea statală a României. După eșuarea încercării de a instaura și în România o republică sovietică (mai-iunie 1919) cu concursul lui Cristian Racovski și Bela Kun, animozitățile politice dintre Guvernele de la București și Moscova s-au apropiat de punctul de explozie, cele două probleme majore – nerecunoașterea de către sovietici a unirii Basarabiei cu România și refuzul Moscovei de a ne returna tezaurul românesc depus la Moscova în timpul Primului Război Mondial – nefiind acum singulare.
De ce? Pentru că, prin înființarea Internaționalei Comuniste (Comintern), în 1919, din inițiativa lui Lenin, for la care urmau să se afilieze toate partidele comuniste, s-a coagulat un fel de  Stat Major al revoluției, de unde erau elaborate directive și hotărîri obligatorii pentru partidele în cauză. Așa s-a întîmplat cu Partidul Comunist din România care, copiind întocmai „învățătura” leninstă, propaga în Țară teze cominterniste, revizioniste, extrem de periculoase pentru integritatea și statalitatea României. Astfel, au fost preluate tezele cominterniste referitoare  la „caracterul multinațional al statului român”, sau „autodeterminarea pînă la despărțirea de România a ”popoarelor subjugate” (moldovenii din Basarabia, maghiarii din Transilvania, bulgarii din Cadrilater). Bineînțeles, aceste direcții de politică națională, declarată de comuniștii români, nu erau decît cumulul unor aberații copiate de la Lenin, menite să prezinte România ca un stat asupritor pentru celelalte națiuni conlocuitoare, demers în urma căruia România pute fi dezmembrată oricînd.
La un moment dat, prin 1920, în timpul războiului sovieto-polonez, de la Moscova soseau vești încurajatoare (recunoașterea apartenenței Basarabiei la România, respectiv, restituirea Tezaurului) cu condiția  neîncheierii unei alianțe de către România cu Polonia. După înfrîngerea polonezilor, sovieticii s-au întors la 180 de grade, revenind la tonul belicos, caracteristic unui stat dominator. Ce exemplu mai plastic să prezentăm în sensul acoperirii afirmației de mai sus, decît acest pasaj dintr-o scrisoare a lui Maxim Litvinov (comisarul adjunct al ministerului afacerilor străine al URSS), expediată către Cristian Racovski, prin care se afirmă perpetuarea stării de război dintre România și URSS: „Noi ne aflăm acum, formal, în stare de război cu România. Noi considerăm că trupele române ocupă teritoriul nostru și, formal, putem în orice moment, să trecem Nistrul fără declarație de război!”.
În acest context de continuă încordare politică între cele două state, fiind lipsite și de avantajul unor relații diplomatice deoarece acestea fuseseră întrerupte în ianuarie 1918, Cominternul dirijat de Moscova urmărea înființarea unor detașamente armate pe teritoriile unor state, printre care și România, cu scopul declanșării unor acțiuni anarhice de destabilizare a guvernelor acestor țări. Gîndind pragmatic și acționînd în concordanță cu principiile unei diplomații de bună înțelegere cu vecinii, Guvernul României și-a pus mari speranțe în negocierile sovieto-române de la Viena, de la sfîrșitul lui martie și începutul lui aprilie 1924, runde de negocieri axate pe teme ca: teritorii, probleme precum finanțele, economia, politica, justiția. Cum era normal, cerința primordială a delegației României era, desigur, recunoașterea de către URSS a actualei linii de demarcație dintre cele două state, pe Nistru, acest punct constituind baza de plecare a întregului portofoliu de subiecte.
În contrapunere la oferta românească, delegatul sovietic, Nikolai Krestinski, a arătat disponibilitatea Uniunii Sovietice de a discuta (negocia) pe orice subiect, în afară de cea a frontierei româno-sovietice. Mai mult, acesta a propus organizarea unui plebicist în Basarabia prin care populația să hotărască una din următoarele trei variante:
1. Rămîne în compunerea URSS;
2. Se unește cu România;
3. Se organizează într-un stat independent.
Pentru că rezultatul acestui referendum era previzibil, bineînțeles, nu rezultatul real, decizia organelor „competente” era deja cunoscută, partea română a refuzat această propunere-capcană. Astfel au luat sfîrșit  negocierile de la Viena fără ca cele două țări să fi ajuns la un acord final.
După eșuarea tratativelor, tensiunea (politică și diplomatică) dintre București și Moscova s-a amplificat, încorporînd un complex de factori eterogeni, dar posibil de uniți prin fire de politică internațională. O expresie a acestei manevre oneroase, datorită „infestării” comuniștilor români (atîția cîți erau) cu preceptele și directivele forului director al Cominternului, cu epicentrul la Moscova, a fost una dintre cele mai eronate teze ale politicii Partidului Comunist din România, anume cererea determinării Basarabiei pînă la despărțirea de Statul Român – o problemă care nu putea fi lăsată la nivelul cîtorva propagandiști bolșevici. În această situație critică pentru existența tînărului Stat Român, de-abia împlinit cu 6 ani în urmă, calificat de „românii” membrii PCdR drept „stat imperialist”, format din „teritorii cucerite de la străini”, la 5 aprilie 1924, Guvernul Ion I.C.Brătianu emite un act prin care scoate în afara legii Partidul Comunist din România.
Tighina – semnalul de alarmă
Pînă cînd vom ajunge la Tatarbunar, cu răscoala lui diversionistă, granița de Est a României a cunoscut zile frămîntate, Uniunea Sovietică punînd în practică amenințările diplomației de la Moscova, precum și atitudinea ostilă pe linie politică a celor implicați în refuzul de a accepta unirea Basarabiei cu România, în conformitate cu Hotărîrea Sfatului Țării din aprilie 1918. După ce, pînă acum am citit amenințările diplomatului Litvinov la adresa tînărului stat român, iată acum gîndirea politrucului Rakovski exprimată într-o scrisoare adresată lui Maxim Litvinov, la 11 februarie 1924: „Nu trebuie să ne gîndim să scoatem din piciorul român ghimpele basarabean. Cu fiecare zi, această problemă devine tot mai avantajoasă, iar pentru România tot mai nefavorabilă”. Chiar folosind o figură de stil, bolșevicul Rakovski și-a dat arama pe față, dezvăluind imposibilitatea obișnuinței că Basarabia este pămînt românesc, deci trebuie să facă parte din România.
Cetatea Tighina are o istorie impresionantă, cercetările arheologice au arătat că cei dintîi locuitori ai așezării au fost triburile geto-dacice, prima atestare documentară aparținînd de pe vremea lui Alexandru cel Bun, în anul 1408. Ștefan cel Mare și Petru Rareș au contribuit la edificarea acestui loc ca cetate, întărind-o cu șanț și val de apărare. În 1538 Soliman Magnificul ocupă cetatea, schimbîndu-i numele în Bender (oraș fluvial). Atacată de Ioan Vodă cel Cumplit (1574) și de Mihai Viteazul (1595), încorporată în Basarabia, teritoriu ce făcea parte din Moldova lui Ștefan, în urma războiului ruso-turc din 1806-1812, este acaparată de Rusia. După un șir de transformări, astăzi Tighina (Bender) face parte din Basarabia dar, în același timp, este componentă a Republicii se­paratiste nistrene, cu capitala la Tiraspol, lucru care dă (și va da) multă bătaie de cap.
Ei bine, la timpul la care ne referim (1918 – 1940), Tighina a constituit un punct fierbinte în încer­carea forțelor dirijate de Moscova de a răpi din nou Basarabia. De cînd revenise la România, în contextul instalării noului dispozitiv de pază a noii frontiere a României Mari, la Tighina a fost fixat un punct de control al trecerii frontierei româno-ruse, în oraș fiind dispus un batalion din Regimentul 2 Grăniceri al Brigăzii 1 Grăniceri. Situația la această graniță era tot mai încordată, trupele sovietice lansau atacuri asupra posturilor românești de grăniceri sau atacau satele românești din dreapta Nistrului, raiduri soldate cu furturi din gospodării și cu crime.
Pe alt plan, în fosta gubernie sovietică, prin infiltrarea agenților provocatori, Moscova urmărea provocarea revoltei basarabenilor împotriva Guvernului român, pentru a crea baza oficială a unei intervenții armate. În secret, la Chișinău se puneau bazele înființării unor entități militare cu ajutorul Ucrainei, pentru a susține răzmerița populației rusofile, pregătită pentru „dezrobirea” de sub ocupația României. Amînat de mai multe ori, atacul asupra Tighinei a avut loc în noaptea de 26/27 mai 1919, într-un cadru de adevărat război, astfel cum ne arată, azi, documentele.
După o pregătire de artilerie, la ora 3 din noapte, formațiuni bolșevice au trecut Nistrul cu bărcile, năvălind peste oraș, sprijiniți de membrii organizației comuniste locale (clandestine) au ocupat punctele strategice din oraș: gara, poșta și telegraful. Bineînțeles, acolo unde a întîlnit trupa românească aceasta a fost atacată, raidul înaintînd cîțiva kilometri în interiorul localității. În situația dată, după surprinderea inițială, românii au trimis întăriri (de mărimea unui regiment), care i-au alungat pe atacatori, o parte dintre aceștia fiind capturați, alții fiind împușcați, mulți înecîndu-se în graba de a trece Nistrul înapoi, în Uniunea Sovietică, contraofensiva noastră luînd și forma unor represalii, prin bombardarea Tiraspolului.
Semnalul de la Tighina, deși a fost interpretat în mai multe variante (în raport cu cine făcea această judecată), a constituit un avertisment asupra faptului că Statul Sovietic nu va accepta niciodată unirea Basarabiei cu România, și că, în așteptarea unui moment favorabil (care a fost Pactul Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939), va pune la cale diversiuni și provocări (intervenții) armate, sub acoperire, pregătind populația din acest teritoriu pentru o „răscoală spontană”, în vederea „scuturării jugului asupritorului român”. Indiferent că au fost structuri militare ori bande și structuri de informații ale sovieticilor, care au beneficiat de complicitatea unor localnici, ori revoltă sau rebeliune armată – întregul set de interpretări și încadrări paramilitare demonstrează teza neacceptării de către fostul Imperiu rus, pe atunci marea Uniune Sovietică, a pierderii Basarabiei.
Desigur, propaganda sovietică a optat pentru varianta cea mai favorabilă regimului de la Moscova, aceea a unei revolte populare sau a unei răscoale, reprezentînd o „pagină glorioasă de luptă eroică a Basarabiei muncitoare” împotriva „regimului de ocupație” român, atacul soldaților Armatei Roșii fiind „asimilat” ca venind din partea unei unități independente formată, în mare parte, din partizani. Finalul apoteotic al acestei acțiuni subversive îl constituie monumentul ridicat la Tighina, pe malul Nistrului, la 27 mai 1969, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la începutul „revoltei”. Cu o înălțime impresionantă (18 m), în afara unor scene de luptă, reprezentate pe cele 4 laturi, pe un bloc de marmură  amplasat pe platoul din fața monumentului este gravat următorul text în limbile rusă și română: „Acest monument a fost înălțat în cinstea celei de-a 50-a aniversări a răscoalei înarmate din Bender (27 mai 1919) – eveniment luminos în istoria oamenilor muncii din Basarabia împotriva ocupației ținutului de către România regală, pentru realipirea la patria sovietică”.
Mai putem adăuga ceva la această distorsionare crasă a Istoriei, cînd albul devine negru, și invers? Deocamdată doar atît: nu uităm că aceste semne ale acelor ani și aceste înscrisuri se află astăzi, în anul 2024, în Republica Moldovenească Nistreană (oficial, pe teritoriul Republicii Moldova), sub privirile neputincioase ale doamnei Maia Sandu, care se luptă să intre cu Basarabia în UE și în NATO! În acest caz, Republica Nistreană (dizidentă) cui i-o lasă?
Tatarbunar, la 15 septembrie 1924
Undeva, în regiunea Odessa, Raionul Cetatea Albă, la 30 de kilometri de Delta Dunării (azi, în Ucraina), localitatea Tatarbunar avea să intre în Istorie printr-o manevră abilă a Uniunii Sovietice în încercarea de destabilizare a Basarabiei care făcuse „greșeala” de a se uni cu România în anul de grație 1918. Stăpînită mulți ani de Imperiul Otoman, la un loc cu întregul Bugeac (chiar numele inițial de Tatar Pinar însemnînd, în limba turcă, Fîntîna Tătarului, pomenită atît de cronicarul Miron Costin, cît și de Dimitrie Cantemir în „Descriptio Moldaviae”), localitatea este ocupată de trupele rusești (1770), în anul 1774 revenind Porții Otomane, prin Tratatul de Pace de la București (mai 1812), în urma războiului ruso-turc (1806-1812), Rusia ocupă teritoriul de est al Moldovei dintre Prut și Nistru, alăturîndu-l Basarabiei transformată într-o gubernie.
După atîtea manevre (militare și politice), un fel de ping pong cu teritorii și cu oameni, după care a venit anul împlinirii noastre naționale – 1918 – cînd Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța s-au întors pa Patria-Mamă, guvernul moscovit (sprijinit clandestin de etnicii ruși, organizați de bolșevici) nu a vrut să recunoască nici în ruptul capului această unire, de aici plecînd un șir de fapte și strategii menite să „demonstreze” apartenența Basarabiei și a celorlalte ținuturi unite cu România în 1918, la statul sovietic. Neclintiți de la acest slogan, sovieticii o țineau langa cu Basarabia rusească, fapt declarat ori de cîte ori era nevoie, astfel cum o făcea și Litvinov, la 6 aprilie 1924, în ziarul „Pravda”: „Pînă la desfășurarea unui referendum, vom considera Basarabia ca parte integrantă a Ucrainei și a Uniunii Sovietice”.
Pentru atingerea acestui țel, pînă la referendum, care nu va veni niciodată, URSS apelează la alte metode de recucerire a teritoriilor despre care nu le venea să creadă că au „fugit” la România. Se pare că anul 1924 era anul definit de sovietici să întoarcă încă o dată roata istoriei. Atunci au loc primele acțiuni de pregătire și declanșare a unei rebeliuni în aceste teritorii. Ziua de 2 iunie 1924 a dat semnalul a ceea ce urma: un grup de oameni înarmați au încercat să traverseze Nistrul într-o barcă, pentru a debarca pe malul drept al rîului. Deși au fost opriți de focul grănicerilor, grupuri mici au reușit să treacă și să ajungă pe teritoriul românesc. În localitățile din zonă au fost înființate, clandestin, comitete revoluționare bolșevice care au răspîndit materiale propagandistice prin care era denunțată ocuparea românească a Basarabiei, chemînd, în același timp, populația să se pronunțe cu privire la proclamarea unei republici sovietice. În același cadru s-a format un Comitet Revoluționar care urma să declanșeze o revoltă armată împotriva autorităților române, cu speranța extinderii în întrega Basarabie.
În 12 septembrie 1924 operațiunea ia forme concrete – un grup în jur de 30 de persoane trece Nistrul și ocupă Nikolaievska din județul Ismail. După ce taie firele telefonice și telegrafice, rebelii intră în primărie unde îl omoară pe primarul român și pe soția acestuia, apoi fac același lucru criminal și cu jandarmul de pază, luat prin surprindere. În noaptea de  15 spre 16 septembrie rebelii bolșevici au atacat Tatarbunar, ocupînd localitatea și instalînd posturi de santinelă pe căile de comunicații, arborînd drapelul roșu, iar pe jandarmii români împușcîndu-i. Foarte rapid capii rebelilor au anunțat autoritățile locale (românești) că este revoluție, Basarabia proclamîndu-se „Republică Moldovenească Sovietică”.  Sătenilor adunați la Primărie li s-a spus că Armata Roșie a intrat în Basarabia spre a alunga „asupritorii” români, în frunte cu Armata, cerînd populației să se înarmeze și să ia parte la lupte.
Concomitent, bande de bolșevici au preluat conducerea în mai multe comune din raion, localnicii răsculați și instigați făceau parte din etniile rusă, ucraineană, găgăuză, bulgară, țăranii moldoveni și germanii basarabeni nesusținînd aceste revolte aranjate.
Pentru înăbușirea rebeliunii Guvernul de la București a trimis trupe în Tatarbunar, în seara zilei de 16 septembrie avînd loc lupte între unitățile române și rebeli, la hotarul dintre Tatarbunar și Achmanghit. Cu toată împotrivirea, după capturarea de către Armata Română a cîtorva sute de rebeli, și după ce conducătorii acestora au dat bir cu fugiții, încercînd să-și  pună pielea la adăpost, după trei zile de luptă trupele române erau stăpîne pe situație, peste 3.000 de insurgenți  fiind uciși în luptă, aproape 500 fiind arestați, peste jumătate dintre aceștia fiind judecați. Astfel, încercarea de a prelua URSS controlul Basarabiei a fost dejucată, Basarabia rămînînd în componența României pînă la ultimatumul sovietic din august 1940.
Procesul „răsculaților”, care a avut loc la Chișinău, unde au fost anchetate peste 500 de persoane, dintre care un număr de 287 au fost inculpate, s-a lăsat cu condamnarea unui număr de 85 de rebeli, cu pedepse între 6 luni și 6 ani, doi la 15 ani de muncă silnică și unul la muncă silnică pe viață. De notat că dintre condamnați nu era niciunul de naționalitate română, ceea ce definește în mod clar baza acestei tentative de rebeliune armată. Ca o altă fațadă a propagandei internaționale a Moscovei, care a condamnat acest proces, acuzînd Statul Român de crime împotriva rușilor, a fost ecoul pe care l-a avut această poziție a Uniunii Sovietice în rîndul unor intelectuali și oameni de artă pe plan mondial, precum Romaind Rolland, Albert Einstein, Maxim Gorki, Thomas Mann, George Bernard Shaw, Louis Aragon și alții care au făcut opinie în apărarea inculpaților. De altfel, o delegație vest-europeană, condusă de scriitorul francez Henri Barbusse, a sosit la Chișinău pentru a asista la proces, acesta scriind și o carte intitulată „Călăii”, în care descrie experiența personală prin participarea la acest proces.
Ecoul rebeliunii în România
Eșecul tentativei de lovitură de stat în Basarabia (Tighina și Tatarbunar fiind considerate piesele tari ale diversiunii) a fost repercutat și la București. Presa vremii, în raport cu afiliațiile ei politice (sau nu), a reflectat diferit evenimentul. Astfel, ziarul Dimineața, ediția din 19 septembrie 1924, în două coloane de pe prima pagină, în partea stîngă, nu dădea credit opiniei oficiale a Guvernului României, prezentînd subiectul ca pe un banal atac bandidesc, avînd ca motivație probabilă jaful, chiar titlul (Atacurile bandidești din Basarabia) sugerează această atitudine de  negare a amestecului politicului și a URSS în ampla operațiune paramilitară de la Tatarbunar.
Mințind cu intenție, Dimineața mistifică, scriind astfel despre împușcarea de către rebeli a primarului din Nikolaevka: „S-a stabilit cu acest prilej că și la Nikolaevka au operat bande de hoți, cum operează în diferite părți ale țării, iar cel care l-a omorît pe primar a fost un țăran din Nikolaevka, care a comis crima din răzbunare”. Continuînd în acest registru mistificator, gazeta de centru-stînga asigură poporul că totul este în ordine și în Basarabia este liniște: „Auroritățile au restabilit imediat ordinea. Populația a dat tot concursul autorităților”.
În schimb, Universul din 24 septembrie 1924, mai corect informat, stabilea chiar din titlu gravitatea acțiunii de la Tatarbunar: „Teroarea bandelor în sudul Basarabiei”, ziarul publicînd Comunicatul Guvernului, în care, bineînțeles, realitatea adusă la cunoștință cititorilor este radical diferită de comentariul din Dimineața. Mai mult, după textul Comunicatului oficial, Universul publică un material intitulat, fără menajamente „Organizația teroristă sovietică dealungul Nistrului”, ale cărui capitole vorbesc de la sine: „Ofițeri și soldați bolșevici printre bandiți”; „Populația n-a dat ajutor bolșevicilor”; „Se urmărea proclamarea republicei”; „Raiul (?) bolșevic”; „Un factor poștal cap de instigație”. Citind cele două ziare în ceea ce privește evenimentele de la Tatarbunar, ce să mai creadă bietul român pus în situația de a discerne singur ce crede și de care parte a interpretării evenimentului să treacă?
În acest context, cea mai semnificativă consecință în plan politic a fost scoaterea în afara legii a Partidului Comunist din România, în anul 1924, ca urmare a evenimentelor din Basarabia. Mai întîi activitatea PCdR a fost interzisă printr-o Ordonanță militară emisă de comandantul Corpului II de Armată staționat în Basarabia, apoi în decembrie 1924, prin Legea „Mîrzescu”, ministrul Justiției din acel an. Afilierea la Comintern, aflat sub tutela Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), a Partidului Comunist din România, care s-a pliat repede pe executarea politicii dirijate de la Moscova, punea în pericol însăși existența Statului Român prin adoptarea unor hotărîri potrivnice României: Dobrogea trebuie restituită Bulgariei, Ardealul, Ungariei, Basarabia, bineînțeles, Uniunii Sovietice. Militînd pentru autonomia provinciilor românești „pînă la despărțirea totală de statul român”, calificat drept „stat imperialist”, format din „petice”, prin „cucerirea” de teritorii străine, PCdR, înhămat la căruța leninistă, devenise un pericol real pentru Statul Român și pentru integritatea României, copiind fidel tezele Cominternului diriguitor. Astfel că, la doar 3 ani de la înființarea sa (8 mai 1921), PCdR a intrat în clandestinitate, asumîndu-și riscul arestării și condamnării unora dintre fruntașii săi politici.
Ca dovadă a erorii naționale în care se afla, cu doctrina sa influențată de Moscova, iată două pasaje dintr-un Comunicat către Țară, al PCdR, emis la 25 decembrie 1924, la cîteva luni de la incidentul din sudul Basarabiei, reprezentative pentru pledoaria de mai sus: „Naționalitățile minoritare din România, – unguri, ruși, ucraineni, nemți, bulgari ș.a.m.d. în număr de 70 din 100 în ținuturile alipite, - sunt despuiați de orice drepturi. Ei sînt prigoniți și stîlciți în bătăi pentru cuvîntul că nu știu românește, li se închid școlile naționale și gazetele, și li se «românizează» administrația locală”. Cel de-al doilea paragraf, cu referire la Basarabia, este și mai semnificativ în a semnala judecata greșită a PCdR: „În momentul celei mai mari reacții și terori, țăranii basarabeni, cari au suferit și mai mult de pe urma proastei recolte din anul acesta, s-au răsculat, înarmați cu coase, topoare și arme împotriva stăpî­nirii oligarhiei române. Răsculații au proclamat în Tatarbunar, în Nikolaevka, Galiești, Nerușeni și Popușoi, Republica Socialistă Sovietică și au făcut apel la toată muncitorimea din țară să-i sprijine în lupta începută. Atunci burghezia română a pus în mișcare împotriva celor 4 mii de răsculați toată mașina de stat, care îi stă la îndemînă. Sub ațîțarea presei burgheze vîndute – soldații, îmbătați și înșelați de ofițeri, împreună cu jandarmii – călăi, au înecat în sînge satele răsculate. Mai mult de 600 oameni au fost împușcați, alte sute stîlciți în bătăi, torturați și aruncați în temnițe. Locuitorii satelor răsculate sînt de peste două luni predați bunului plac al călăilor sîngeroși”.
În finalul comunicatului cîteva lozinci ne atrag atenția: „Jos călăii burghezi”; „Trăiască uni­rea muncitorilor, țăranilor și a naționalităților asu­prite!”; „Trăiască libera autodeterminare a națiunilor subjugate din Basarabia, Bucovina, Dobrogea și Transilvania!”; „Trăiască guvernul muncitoresc-țărănesc!”; „Trăiască Uniunea Republicilor Socia­liste Sovietice din lumea întreagă!”.
Fără comentarii!
NOTĂ: La 100 de ani de la această încercare de organizare a unei lovituri de stat în Basarabia, pentru alipirea acestui teritoriu românesc la Uniunea Sovietică, și de la neinspirata politică a Partidului Comunist din România de executare necondiționată a ordinelor venite de la Moscova, constatăm cu durere că nu am învățat nimic din aceste drame. Astăzi, România stă agățată la carul UE și NATO, executînd orbește ordinele acestor foruri, în detrimentul dezvoltării României, obligată să cheltuie miliarde de euro pentru înarmare, bani din împrumuturi.
Ca și acum 100 de ani, și în prezent, România are trădători din interior, care acționează împotriva propriului popor!
GEO CIOLCAN