Nu știm cît cunoștea Rebreanu din și despre Eminescu în 1909, cînd s-a mutat în București. În acel an, ajutat de criticul Mihail Dragomirescu, va începe colaborarea la publicațiile ,,Convorbiri critice”, ,,Ordinea”, ,,Falanga literară și artistică”. Cert este că, făcînd școala primară la Maieru, gimnaziul la Năsăud și la Bistrița, școala de honvezi din Sopron și Academia Militară din Budapesta, el nu stăpînea toate subtilitățile stilistice ale limbii române lite­rare. Rebreanu auzise de Eminescu devreme, în școala primară, dar atotputernicia limbii maghiare în Transilvania, impusă de regimul austro-ungar, îl făcuse să nu înțeleagă prea multe despre marele poet. Dar, odată ajuns la București, el începe lungul proces de formare a scriitorului, citind literatură română și străină prin care urmărea stăpînirea cît mai rapidă a subtilităților de limbă. Urmarea a fost că, în august 1914, cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la moartea lui Eminescu, revista bucureșteană ,,Teatrul” îi publica articolul ,,Despre Eminescu”.

În perioada interbelică, interesul prozatorului pentru creația eminesciană se manifestă prin modalități diferite. Astfel, în 1929 el răspunde unei anchete, organizată în ziarul ,,Vremea” de N. Crevedia cu tema: ,,Dacă ar fi trăit Eminescu...”. Ancheta cuprindea două întrebări: ,,Care credeți că ar fi fost situația lui literară și socială azi?” și: ,,Credeți că biografia lui cunoscută a influențat în vreun fel simpatia de care se bucură?”. La aceste întrebări, Rebreanu va răspunde: ,,Ar fi fost același mare poet. Aspectele literaturii poate că s-ar fi schimbat: n-ar mai fi apărut, de pildă, semănătorismul. Situația lui socială cred că ar fi fost categoric satisfăcătoare. În societatea românească de azi, oricît s-ar spune că e nefavorabilă scrisului, talentele mari, cum a fost cazul lui Eminescu, nu o duc tocmai rău. Pildele sînt la îndemîna oricui, ca să le cităm. Viața lui nenorocită a provocat, într-o măsură, simpatia publică. Opera lui rămîne însă mare și fără tomurile biografice, care s-au scris în jurul figurii lui omenești”. Zece ani mai tîrziu, în ședința intimă a Academiei Române, cînd s-a comentat volumul I de ,,Opere”, ingrijit de Perpessicius, a luat cuvîntul și Rebreanu, lăudînd eforturile criticului. Sau în 2 aprilie 1944, cînd, alături de M. Sadoveanu, I. Teodoreanu, Cezar Petrescu ș.a., a participat la șezătoarea literară ținută la Teatrul Național în vederea ridicării unui bust al lui Eminescu. În nr. 6/1972 al revistei ,,Manuscriptum”, este publicat un discurs pe care Liviu Rebreanu urma să-l rostească pe data de 11 septembrie 1925 în localitatea Sânnicolaul Mare, cu ocazia dezvelirii unui bust Eminescu, turnat în bronz de sculptorul I. Dimitriu-Bîrlad, prin subscripție publică. Era primul bust al celui mai mare poet al nostru, care se ridica în provinciile recent alipite. La festivitate, din partea Societății Scriitorilor Români participă Liviu Rebreanu, Octavian Goga, din partea Academiei Române, Ion Minulescu, directorul-general al Artelor din cadrul Ministerului Culturii și Cultelor. Din păcate, odată sosit la Timișoara, Rebreanu s-a îmbolnăvit grav și a fost nevoit să se întoarcă la București. Și, astfel, textul nu s-a mai citit, rămînînd îngropat, multă vreme, în arhiva scriitorului.

,,În sufletul și-n opera unui poet mare se concentrează toate aspirațiile nobile ale neamului care i-a dat viață. Pentru neamul românesc mult încercat, Eminescu a fost profetul providențial. Într-o vreme cînd granițe artificiale brăzdau pămîntul nostru strămoșesc, despărțind frați de frați, cînd mai bine de jumătate din poporul român se afla sub jugul străinilor lacomi; în vremea aceea, unirea tuturor fraților români într-o țară unică și liberă părea mai depărtată și mai puțin pipăibilă ca un vis frumos: Eminescu cînta durerile tuturor românilor (...) Ochii lui vedeau țara pe care o vedem noi aevea, sufletul lui îmbrățișa, dincolo de timpul nesigur, unirea cea mare a tuturor românilor. În Eminescu a trăit aevea trecutul și viitorul neamului românesc, în opera lui s-a exprimat glasul tainic al milioanelor de români care au suferit de veacuri multe robii, precum s-a înălțat nădejdea în împlinirea visului și bucuria cea mare a realizării unirii ce avea să vie. El a găsit accente veșnic vii ale durerilor și nădejdilor noastre de totdeauna. De aceea a fost poetul neamului în înțelesul cel mai nobil al cuvîntului.

Și neamul întreg a înțeles că avea într-însul pe marele său purtător de cuvînt. Deși arta lui era nouă, s-a impus tuturor românilor ca o adevărată evanghelie. De aproape cincizeci de ani trăim în epoca Eminescu. Nu numai literatura, dar și cultura românească întreagă e dominată de spiritul lui. Cu cît trec anii, cu atît opera lui devine mai vie. Cultul lui Eminescu de abia acuma, cînd visul lui s-a împlinit, începe aevea.

Scriitorii români de azi și de totdeauna văd în Eminescu pe adevăratul reprezentant al scrisului românesc. Eminescu n-a fost decît poet și scriitor, care, de pe urma scrisului său, a trăit cum a putut, mai mult rău decît bine. N-a ajuns în țara sa, pe care a iubit-o atît de mult că i-a înțeles toate palpitațiile, nici măcar ministru. Bunurile pămîntești nu i-au fost hărăzite. Înaintea lui și chiar după el, au fost și oameni politici, s-au frămîntat. În vremuri ce alții se frămîntau pentru scopuri mărunte și trecătoare, el a avut un singur ideal, și idealul lui a rămas idealul tuturor.

Eminescu e pilda scriitorilor români. Avînd o credință și un ideal, ele s-au întrupat în arta lui, fără a i-o altera, fără a i-o lega de timp și spațiu. A rămas artist, fiindcă n-a exprimat decît ceea ce era viu în sufletul lui românesc. Hotarele neamului românesc Eminescu le-a fixat întîi cu o precizie care ar face cinste chiar geografilor. El a cutreierat pămîntul românesc în lung și-n lat, pînă la marginea lui.

În numele Societății Scriitorilor Români, mulțumind inițiatorilor acestui monument înălțat aici, la marginea pămîntului românesc, îmi permit a sfîrși cu o urare. Eminescu a propovăduit unirea și înfrățirea românilor pe care-i vedea cotropiți de străinătate (sic!). Aici, cînd toți frații ne aflăm împreună, unirea e și mai trebuincioasă poate. Numai uniți în cuget și-n simțiri, vom putea ține piept valurilor ce ne amenință din toate părțile. Să ne întărim inimile și să ne luminăm sufletele. Înfrățirea nimic n-o poate propaga mai puternic decît arta și cultura. Prin monumentul lui Eminescu vom putea cimenta unirea. Liviu Rebreanu”.

PAUL SUDITU