Scîrbit de viaţa lumii

Căutat-am singurătatea pe pantele

Vîrfului Everest.

Cerul şi pămîntul, ţinînd sfat,

Trimisu-mi-au drept sol furtuna.

Stihiile văzduhului şi ale apei,

Însoţite de norii negri de la miazăzi,

Întemniţară soarele şi luna,

Suflară-n micile stele, le măturară de pe cer

Şi le-nvăluiră pe cele mari într-un linţoliu

de ceaţă.

A nins atunci necontenit, zile şi nopţi,

9 la număr.

Fulgii cei mari la fel de deşi erau ca scamele

de lînă

Şi coborau în zbor ca păsările.

Cei mici erau cît boabele de mazăre

şi de muştar,

Se pogorau de-a rostogolul şi-n vîrtejuri.

Zăpezile uriaşe întreceau orişice cuvînt.

Sus, acopereau creasta gheţarilor,

Jos de tot, copacii din pădure se cufundau

pîn’ la vîrf.

Munţii cei negri păreau spoiţi cu var.

Îngheţul ferecase lacurile cu valuri mişcătoare,

Pîraiele cu ape-albastre erau sub gheaţă

ascunse.

Înălţimi şi văi, netezite, păreau una cu cîmpia.

Oamenii erau prinşi în sate,

Dobitoacele piereau de foame,

Păsări şi fiare în păduri posteau.

Şobolanii stăteau pecetluiţi precum

comorile-n pămînt

Pe-acele vremi năpraznice.

Zăpada, al iernii uragan, de-o parte,

şi-mbrăcămintea mea uşoară,

De cealaltă, se luptară pe muntele alb.

Pe cît cădea, zăpada se topea pe mine,

preschimbată în pîrîu.

Mugind, furtuna se sfărîma în roba

cea subţire de bumbac

Ce cuprindea căldura-mi arzătoare.

Lupta pe viaţă şi pe moarte a războinicului

A putut fi văzută-n acel loc.

Şi, biruind, lăsat-am pentru eremiţi

O pildă arătînd marea virtute a iluminării.

MILAREPA