Inițial nu am vrut să scriu pe marginea acestui subiect, deoarece nu am dorit să amplific durerea pe care mi-a pricinuit-o această tragedie. Este oribil să afli despre moartea violentă a unor copii, mai ales atunci cînd ea le-a fost produsă de un alt copil. Eram obișnuit ca asemenea știri să vină din SUA, nicidecum dintr-o țară vecină nouă. Cum spuneam, am evitat aprofundarea subiectului pînă azi, cînd mi-am dat seama că el se leagă extrem de bine de starea actuală a societății și mai ales a educației mondiale. E un semnal de alarmă că direcția pe care mergem e una greșită. Mi-am amintit că unele dintre primele mele articole scrise în Revista „România Mare” au tratat tema educației și a învățămîntului românesc, dar și probleme generale cum erau cele tratate în articolul „Un puzzle care nu-mi place deloc!”, ce se referea la atacarea și lovirea constantă a celor patru piloni pe care se sprijină societatea: școala, familia, Biserica, unitatea dintre oameni. Ei bine, ceea ce s-a întîmplat la Belgrad este și o consecință a slăbirii sistematice a acestor piloni.
E adevărat că cel care a comis crimele are, se pare, probleme psihice, dar cred că ar trebui să privim la felul în care a involuat educația copiilor români în ultimii 30 de ani de după Revoluție. În toată lumea occidentală și, prin mimetism, și la noi, s-a dezvoltat ideea conform căreia copilul trebuie educat cu libertatea de a face ce vrea fără reguli și sancțiuni. Așa au gîndit mulți tineri părinți că este bine. Am mai scris în paginile revistei despre acest fenomen și am să-l reiau, fiindcă în opinia mea felul în care procedează acești părinți e greșit.
Am contact direct cu învățămîntul românesc din poziția de părinte, dar o cunosc extrem de bine și pe cea a cadrului didactic. Văd bine că legislația actuală nu numai că nu sprijină profesorul sau învățătorul, ci acordă toate drepturile din lume elevului și părinților săi. Ne mai mirăm atunci că apar în mediul online scene reprobabile în care elevii simulează în timpul orei acte sexuale cu profesoara, umilind-o în văzul întregii clase? Să nu ne mai mirăm.
O să-mi spuneți că profesoara le-a permis. Păi și ce putea să facă? Să-i dea de pereții clasei, așa cum ar fi meritat? Dacă-i atingea fie și cu o privire, ea era cea anchetată și ostracizată social, nu golanii care au atacat-o.
Elevului nu ai voie să-i spui nimic, nu ai voie să-i interzici nimic fiindcă el are toate drepturile din lume și, dacă îl atingi chiar și cu un deget, îți pui în pericol cariera. Părinții au senzația că totul li se cuvine, inclusiv să le spună cadrelor didactice cum să predea la clasă și cum să se comporte. Tupeul și obrăznicia de care dau dovadă unii dintre ei sînt incredibile. Subminează autoritatea profesorului spunîndu-i să nu-i interzică copilului de clasa a V-a să fumeze la școală cu Vipe-uri, fiindcă el acasă îi permite. Acești părinți erau copii în anii ʼ90 și beneficiarii direcți ai libertății totale de după dictatura comunistă, cînd fiecare avea posibilitatea să facă ce voia și nu puteai să îi mai spui nimic, fiindcă erai taxat drept comunist și pus la colț pentru că ei erau tineri, frumoși și liberi. Citesc cărți de parenting care îi învață metodele moderne de educare a copilului, scrise de niște indivizi cu grave probleme de educație la rîndul lor. Mii de generații au ajuns la vîrsta maturității cu metoda clasică a învățării respectului, a respectării regulilor sociale, a pedepselor pentru a te obliga să nu te abați de la ele și vin acum noile generații de părinți să arunce totul la gunoi și să ne spună cum e bine să ne educăm copii. Da, vedem zilnic efectele educației lor inteligente: copii care se droghează și mor de tineri îndurerîndu-și familiile, copii care-i chinuie pe cei din jur și fac numai ce vor ei fiindcă așa au fost învățați de acasă, unde niciodată nu au fost pedepsiți pentru abaterile lor, copii care, iată, din nefericire, omoară alți copii nevinovați, cum a fost cazul adolescentului de la Belgrad.
Copiii aceștia devin adulți și poartă cu ei educația deficitară primită acasă; așa ajungem să vedem cetățeni care nu respectă organele statului fiindcă – nu-i așa? – „cine e ăla să-mi zică mie ce să fac?”, sau ajung infractori pentru același motiv și, în general, își ratează viețile și cad în depresie cînd încep să se lovească de regulile lumii.
Cine poartă principala vină pentru toate astea? Familiile din care provin. Părinții aceia needucați, părinții aceia care au senzația că „știu ei mai bine” decît un profesor cum se educă un copil, părinții aceia care își strigă în gura mare prin social media competența în educație în același timp cu frustrările de a nu fi cineva pe lumea asta; altfel nu-mi explic cum pot pretinde că se pricepe chiar la toate.
O să spuneți că sistemul de educație e de vină. Eu zic că nu e, din două motive: 1. Autoritatea cadrului didactic e praf și pulbere în fața elevului care este susținut inclusiv de către șefii direcți ai educatorilor, învățătorilor, profesorilor și directorilor de școli; mă refer aici la inspectorii școlari, care se fac preș în fața părinților și a elevilor, în loc să-și apere subordonații și să-i „îngroape” în sesizări pe cei de la Ministerul Învățămîntului ca să-i determine să modifice legile existente. Cum credeți dumneavoastră că ar putea un cadru didactic să-i pedepsească pe autorii hărțuirii, umilirii și batjocoririi unui elev în condițiile actuale? Ce să-i facă? Să-l pună la colț? Să-l pună în genunchi pe coji de nucă în fața clasei? Să-i scadă nota la purtare? Să-l exmatriculeze pe o perioadă determinată? Nu poate, fiindcă-i sare societatea în cap că afectează creșterea și dezvoltarea agresorului, iar legile existente nu-i permit să facă asta. Cînd elevii fac orice mîrlănie contra profesorilor fiindcă știu că nimic nu li se poate întîmpla, cum să-i determini să respecte regulile și să nu comită fapte antisociale? S-ar putea, spre exemplu, invoca răspunderea părinților pentru faptele copiilor minori și sancționarea exemplară a acestora. Probabil că atunci lucrurile s-ar îndrepta.
2. Majoritatea oamenilor sînt refractari la educație. O resping și fac asta refuzînd, în primul rînd, să citească. Nu mă refer la cărți, fiindcă asta e prea greu și prea plictisitor pentru majoritatea tinerilor părinți și a copiilor lor, care au desigur preocupări mult mai înalte decît educația; mă refer la simple articole de ziar. Mi s-a întîmplat nu o dată să observ pe social media comentarii la titlurile unor articole, comentarii din care se vedea clar că respectivul nu citise întregul material.  Oamenii parcurg la repezeală niște titluri sau niște extrase din conținutul unor articole, le pun cap la cap și au senzația că s-au informat. Dacă-i îndemni să citească tot, unul din răspunsurile standard va fi acela că nu au timp de așa ceva. Mint. Timp au, dar le e lene să o facă, iar foarte mulți dintre ei nu înțeleg pur și simplu despre ce este vorba în ceea ce citesc. Iar asta îi face analfabeți funcționali.
Așadar, ca educația să fie eficientă ar trebui un proiect național de educație a românilor. Nu credeți? Ia stați așa. Parcă acum niște ani, domnul președinte Klaus Iohannis lansase „România Educată”, program care își propunea să ne facă o țară de academicieni. Mai știți ceva de el?
Nu știu cine va schimba legile educației în așa fel încît să le permită profesorilor să-și facă treaba și să-și recîștige autoritatea și respectul în fața elevilor și mai ales a părinților, dar cineva trebuie s-o facă și încă repede. Eu nu am auzit în cei 4 ani de facultate de științe juridice și în cei 9 de muncă în domeniu, ca o lege care prevede impunerea unor anumite comportamente să fie repectată benevol de toți membrii societății în lipsa unor sancțiuni clare și mai ales aplicate de cei în drept să o facă.
Ne plîngem de elevi zurbagii, inculți, bătăuși și acuzăm cadrele didactice că nu știu să se impună și să-și facă treaba? Poate ar fi cazul să le lăsăm să o facă, să le dăm suportul legislativ și mai ales să le creștem nivelul de pregătire și să le determinăm să nu părăsească sistemul, iar părinții să-și vadă de treaba lor, să-și supravegheze copii, să le ardă o palmă la fund cînd e cazul și să-i crească așa cum se cuvine, dacă nu vor să se trezească într-o zi la ușă cu un adult care face doar ce vrea el și din cauza asta ajunge să aibă probleme cu legea, cu drogurile sau cu depresia.
Toate aceste lucruri pot duce la fapte grave de tipul celei din Serbia, iar politicienii noștri ar trebui să se preocupe de aceste aspecte, fiindcă de aia i-am trimis în Parlament, chiar dacă ei cred altceva.

NICU MARIUS MARIN,
antreprenor HORECA