Tămășoaia este numele unui sat din vecinătatea locului unde m-am născut. Pe vremea copilăriei mele, mare parte dintre locuitorii lui erau țigani, care munceau pe unde apucau, pe la românii înstăriți care nu pridideau să-și gospodărească pămînturile doar ei, cu familiile lor. Oamenii din Tămășoaia erau muncitori, încercînd din răsputeri să-și facă bine treaba, ca nu cumva să se facă de rîs și să nu mai fie chemați și altă dată... Se gîlceveau între ei, de cele mai multe ori din cauza sărăciei, în rest, erau pașnici și-și vedeau în liniște de familiile lor cu mulți copii, dezbrăcați, desculți și înfometați, slabi, de li se vedeau coastele.
De la ei, mama cumpăra mai ales linguri, pentru că eram mulți și năzdrăvani, iar, de foame, pînă să pună ea mămăliga pe masă, le rodeam cu dinții, astfel că, după o vreme, ne trezeam că lingurile nu mai erau bune de nimic. Așa că mama era nevoită să cumpere altele noi... Cum vedea pe uliță un țigan cu coșul în spate plin de linguri, îl chema în ogradă la noi.
– Dă-mi, măi, omule, și mie un set de linguri, că afurisiții ăștia de copii n-au mai lăsat nici una teafără. Pe toate le-au prăpădit, una nu mai e întreagă: ori sînt cu coada ruptă, ori roase pe margini că-n loc să-ți intre mîncarea în gură îți curge pe de lături, dacă nu ești atent.
Mama îi vorbea ca unei rude a ei, nu ca unui lingurar, pe care îl chemase să negocieze cumpărarea cîtorva linguri. Și-o asculta omul tăcut, cu privirea mai mult în pămînt, frămîntat de gîndurile lui. Era un om mai necăjit decît mama... Tăcerea lui însemna multă durere, se simțea în ea neliniștea ca nu cumva mama să se răzgîndească și să nu mai cumpere măcar o lingură, iar el să nu mai poată să le ducă acasă cîte ceva de-ale gurii copilașilor lui.
Văzînd că mama se tot zorea cu vorba de necazurile sale, răsucindu-se din loc în loc pe marginea prispei, omul îi zise:
– Îmi dai ce vrei matale, țață!... Trebuie să duc și eu la puradeii mei mîncare... Chiar și un pumn de mălai de-mi dai, e bun... Nu tot bani se cheamă? Săru-mîna!...
Avea omul de vînzare și linguri mari, că dacă luai doar o înghițitură, două, te trezeai numaidecît cu strachina goală, dar mama ceru linguri din cele mici, să ne păcălească foamea. Cu lingura mică, erai nevoit să iei de mai multe ori din fiertura din strachină, așa că te ridicai de la masă ori ghiftuit bine, ori mai flămînd.
Mama se hotărî să ia trei seturi de linguri, legate cu o bucățică de sîrmă, în schimbul cărora omul primea o sită de mălai sau de fasole. Toată lumea era mulțumită pentru tîrgul încheiat... Noi, prichindeii, stăteam adunați în jurul mamei, cuminți și cu ochii țintă la lingurar, bucuroși că acum aveam linguri noi cu care să mîncăm, dar și pe care să le ronțăim pînă să ni se umple străchinile cu de-ale gurii.
Ne așezam pe scăunelele noastre la fel de îngîndurați ca mama... Cu toate greutățile de atunci, viața mea avea însă frumusețea ei, mai ales că o aveam pe mama sănătoasă și că putea să ne poarte de grijă. Așa că ne vedeam de copilăria noastră, la fel ca toți ceilalți copii din sat, chiar dacă ei aveau părinți mai înstăriți.
Acum, satul e o paragină. Nu mai vin lingurarii cu lingurile lor de lemn, pentru că între timp au apărut cele de metal și de plastic... Multe lucruri din vremea copilăriei mele nu se mai regăsesc prin gospodăriile sătenilor, pentru că progresul a schimbat radical viața oamului peste tot... În Tămășoaia, unde au trăit generații întregi de lingurari, au rămas doar amintirile, iar ei dorm, cu uneltele lor de meșterit fuse, linguri, troace, pierduți, undeva, în colbul uitării.
ION MACHIDON,
directorul Revistei ,,Amurg sentimental”