Limba română este patria dorurilor noastre toate
  • 09-03-2021
  • 0 Comentarii
  • 1287
  • 1

Timpul este cel ce își va spune cuvîntul pentru tot ceea ce am făcut noi, românii, pînă acum, trăind, prin poezie și artă, frumusețea limbii noastre strămoșești. Limba română este aidoma unui cîmp împînzit cu gingașe flori, de a căror bogăție s-au bucurat, de-a lungul timpului, generații întregi de români, iar spritul românesc va continua să existe cîtă vreme soarele va străluci peste brazdele de pămînt ale României, din care răsar coconi de pîine albă și maci de culoarea jarului aprins. Limba română înseamnă lanurile nesfîrșite, cu holde ce unduiesc în valuri la adierea vîntului... Ea e cîntecul cucului din livezile pline de miresme aducătoare de rod și de lumină, întru veșnicia poeziei curcubeului. E cîntecul lebedelor plutind pe luciul apelor, tălăzuind, în valuri albastre, eșarfe de doruri aprinse de iubire. Este preaplinul ce umple ulcelele de pămînt stelar, spre aducere aminte... de cei ce am fost odată, aici... De istoria noastră... De tradițiile și obiceiurile strămoșești. De bravii noștri eroi care au sfîrșit în tranșee, pentru libertatea Patriei noastre. De ciobanii cu fluiere la brîu și cu mustățile lungi, ca spicele de grîu... Aceasta e limba mea: păduri și munți, brîie de rîuri scînteind la cotituri de maluri... Limba română este iubire de glie, respectul pentru strămoșii mei, pe care Dumnezeu i-a hărăzit cu dar divin și i-a așezat aici, întru existența generațiilor de azi, de mîine, de peste veacuri și milenii... Ea e patria mea, frumoasă ca o zînă din poveste. E nemurirea cerului, cu bolta plină de stele, cu soarele strălucind peste grădini și podgorii de struguri ca niște purceluși rotofei ce se scaldă în lumina aurie a zorilor... E cîntecul privighetorii care se înalță către zorii zilei, din frunzișul copacilor de sub fereastra casei... Așa e limba română de cînd o știu și am auzit-o cîntată din fluier, de baciul de la stîna noastră, seara. Mi se părea atunci că, din fluierul său ieșeau îngeri cu fețele albe de pace și liniște, inundînd împărăția aceea de singurătate, în care se auzeau doar lătratul cîinilor, cînd în preajmă simțeau vreo sălbăticiune, și behăitul mioarelor, adulmecînd cu botul fagurii proaspeți de iarbă și boabele de rouă argintie agățate de plăpîndele ei fire... Limba română e zborul albinelor, întru dragostea lor de codrii cei veșnici, de lanurile de floarea-soarelui... Aceasta este limba română, pe care o putem defini ca fiind, prin cuvintele sale, un izvor de miere albă și mîțișori de plop, curgînd alene, spre dăinuirea ei, pe această gură de rai, numită România, țara cu oameni frumoși, aidoma pădurilor de brazi! Patria lui Ștefan cel Mare, a lui Alexandru Ioan Cuza, a lui Tudor Vladimirescu și a atîtor mari voievozi care s-au jertfit pentru Tricolorul limbii noastre... Prin ea, românul își hrănește sufletul. Toate acestea puse cap la cap și împletite într-o ghirlandă de flori de cîmp alcătuiesc preaplinul graiului nostru, care va dăinui în veci. Așa s-au născut ,,Miorița”, ,,Balada Meșterului Manole” și alte asemenea bijuterii pe care avem datoria morală de a le pune în valoare și a le perpetua, fiindcă ele fac parte din tezaurul nostru de creații literare, comori de artă care au contribuit la construirea limbii române.

Cu alte cuvinte, limba română este patria dorurilor noastre toate.

ION MACHIDON,

Președintele Cenacluui ,,Amurg sentimental”

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite