De cîteva zile, pe bolta cerului au început să apară stoluri-stoluri de berze, semn că toamna își intră în drepturi, iar ele au început să-și ia adio de la cuiburile pe care și le-au împletit primăvara, din crengi uscate, să aibă unde să-și crească puii. Acum, după ce ei au crescut mari, îi poartă cu ele în marea călătorie fără pașaport de migrare sau carte de identitate. Privesc cu încîntare la cîrdurile lungi de berze care plutesc dintr-o margine în alta a cerului tămîiat de parfumul fructelor date în pîrg. Sub ele se întinde întreaga vale a Trotușului, cu apele lui mandolinînd în vraja curenților de sub maluri, unde peștii s-au prins într-un dans zglobiu, printre trestii și stufăriș. Și-i moină pe prispa dorului, cu melancolii de floarea soarelui, pusă pe șotii. Grauri nuntași dau iama la strugurii cocoțați pe vița de vie ca niște purceluși dolofani. Berzele se rotesc deasupra, în căutarea pajiștilor pe care să se odihnească peste noapte, pentru ca, a doua zi, odată cu ivirea zorilor, să-și ia zborul spre alte tărîmuri calde, unde să trăiască și să se înmulțească. Și lasă în urma lor oameni dornici de petreceri, veghind grătarele pe care, la foc încins, sfîrîie micii și pastrama de berbecuț stropit cu vin din nouă podgorii blagoslovite întru păstrarea rădăcinilor bahice. Și vinurile acestea sînt bune de leac, la sindrofii prelungite pe multe zile și
nopți la rînd, că, după două pahare de vorbă aromată, îți vine să cînți de inimă aprinsă cu scîntei de doruri aprige, de pînă și lemnul cobzei e gata să intre în joc.
Nouă văi și-o mîndră nouă
Aș iubi noaptea pe lună
Pe-un pîrîu cu apă bună
Și la sînul ei să mor
Cum omida sub picior
Of, of, Doamne-al meu!
La crăpatul zorilor, berzele, păsări călătoare, stau într-un picior pe cîmpul de la marginea satului... Sînt cîteva sute, poate mii, care, odată ce-și vor lua rămas bun de la plaiurile noastre, se vor strînge în stoluri tot mai mari și vor umple bolta cerului cu zborul lor poetic... Mă minunez de ele ca de puii cloștii de aur – prezență încîntătoare în universul frămîntat din plămada nemuririi... Și aud cum, din zare, se ticluiește povestea berzelor, cu zborul lor candid, și a cîntecului lor ceresc... Se duc tot mai departe, prinse într-un soi de dans ritualic, mînate de aerul răcoros de sub aripi, lăsînd în urmă brazdele pămîntului nostru binecuvîntat, plămădit din vechi legende și încercări de destin.
Și iată că tot mai multe berze s-au adunat pe cîmpul de la marginea satului meu, pregătite să-și ia zborul spre alte meleaguri. Să fie o mie, zece mii... E greu să le numeri... Și nimeni nu va ști cîte dintre ele se vor întoarce la cuiburile lor în primăvara viitoare... Privesc spre ele prin fereastra ochilor copilului rămas departe, în negura timpului, cu tristețea profundă că nu le cunosc limba, să aflu de la ele unde se vor duce, ca să le fiu de folos celor care, nu se știe de ce, au rămas desprinse de cîrd... Toamna e la început de drum, și-aud cum își cerne peste grădini ploile ei melancolice de frunze galben-ruginii, în boncăluit de cerbi și cîntec de cocoși sălbatici. E totul atît de feeric, că-mi vine să strig: ,,La revedere, berzelor, aveți grijă de voi!”. O lacrimă mi se prelinge pe obraz. Știu cîte obstacole au de întîmpinat în drumul către alte zări. Cu inima chircită de durerea plecării lor, mă consolez cu gîndul că natura deține taina supraviețuirii, iar viețuitoarele pămîntului știu cel mai bine acest lucru.
ION MACHIDON,
directorul Revistei ,,Amurg sentimental”