– Hai, treziți-vă odată!, strigă mama la noi... Acum se ridică soarele pe cer, și o să rîdă satul de noi că ne rămîne porumul în bălării, dacă nu-l prășim cînd trebuie.

Nu așteptam să ne zică a doua oară, ieșeam din aștenut, cu somnul dulce al dimineții pe ploape și, la îndemnul mamei, fiecare o luam din loc către treburile noastre, după regulile știute probabil doar de ea. Frații mai mari mergeau să înjuge vacile la căruță, iar surorile, să pregătească traista cu merinde. Fiind mai mic și destul de plăpînd, încît nu puteam da cu sapa, pe mine mă luau cu ei doar să am grijă de vaci, să le duc la păscut la capătul lanului de porumb, unde iarbă era din belșug... Mi-ar fi plăcut mai mult să dau cu sapa decît să țin de funie vacile care mă smuceau mereu, care încotro, că ale boale animale voiau să fie libere și să umble aiurea, peste tot, nu cum le îndemnam eu. Dar ce zicea mama era literă de lege, nimeni nu-i putea întoarce vorba și nici s-o contrazică... Copilăria mea a fost ghidată după principiile ei de viață. Adică, să fiu credincios și harnic, să nu fac vreo belea care mi-ar putea periclita sănătatea sau chiar libertatea. Principii, de altfel, bune pentru educația oricărui copil, indiferent de vremuri. Mama era stîlpul casei, și ceea ce spunea era sfînt pentru noi, copiii... Nu-mi amintesc ca vreunul dintre frații mei să-i fi ieșit din vorbă. Și nu doar noi ne comportam astfel, la fel se întîmpla și cu alți copii, chiar și cu cei din familii înstărite, care nu-și făceau griji pentru ziua de mîine.

Așadar, mă instalasem într-un colț, în coșul căruței și, după ce mama se asigură că totul era în ordine și că nu a uitat nimic, își îndemnă văcuțele la drum. Ușor, ușor, căruța se puse în mișcare, scrîșnind din cînd în cînd, la trecerea peste vreo piatră mai colțuroasă... De-acasă și pînă la bucata noastră de pămînt era cale de mers pe jos cam un ceas... Dar mergînd cu căruța, pe de o parte, eram mai odihniți cînd ajungeam pe cîmp, iar pe de altă parte, puteau păștea și vitele în voie... Deci, două treburi deodată! Aș fi putut să dau și eu cu sapa, dar mama se temea să nu tai porumul bun de făcut rod, în locul celui pipernicit și cu frunzulițele îngălbenite, din cauza gîndacilor, care îl mîncau la rădăcină de îndată ce prindea viață din grăuntele acela mic și uscat, la contactul cu solul umed... Era unul din motivele pentru care nu mă lăsa la sapă, mai ales că, la noi, semănatul era făcut manual de mama. Își punea pe umeri desagii plini cu grăunțe și, cu mîna, le arunca pretutindeni. De aceea, prumbul nostru răsărea la voia întîmplării, nu ca la alți săteni, care aveau semănători, astfel că porumbul lor ieșea în rînd drept, la aceeași distanță între rînduri, că-ți era mai mare dragul să prășești în astfel de condiții.

Cred că mai aveam un capăt bun de prășit... Era trecut binișor de ora amiezii, cînd luasem masa împreună. Deodată, pe cerul acela albastru, cu soarele dogoritor, începură să apară pîlcuri-pîlcuri de norișori albi, ca o dîră de praf ivită în urma unei căruțe trase de cai năzdrăvani în galop. Din depărtare se auzea cîte un huruit, în timp ce, treptat, bolta se întuneca, iar zgomotul din zare devenea mai puternic și parcă mai amenințător. Începu să picure mărunt, după care ploaia, spre bucuria porumbului scos din bălării, care rîdea sub răpăitul ei argintiu, se arăta parcă mai agresivă și de neoprit... Ploua acum abundent, cu tunete groaznice, de credeai că se rupe cerul peste noi. Ne găsisem adăpost sub un pom înalt, cu o coroană stufoasă de frunze verzi strălucitoare, iar tulpina îi era așa de groasă, că abia putea fi cuprinsă cu ambele brațe. În scurt timp, ne trezirăm uzi pînă la piele, frunzișul des al copacului nu făcuse față șuvoiului de apă care părea a nu se mai sfîrși, revărsîndu-se și mai înverșunat, acompaniat de fulgere și de tunete asurzitoare, care parcă zgîlțîiau pămîntul. Alți săteni se aciuaseră și ei pe sub copacii din preajmă. Cum stăteam așa, speriați, numai ce vedem că cerul fu sfîșiat parcă în două de strălucirea unui fulger năprasnic, urmat de o bubuitură înfricoșătoare.

– A trăsnit copacul din fața noastră, ne zice mama făcîndu-și semnul crucii. Se uită la noi cu îngrijorare, văzîndu-ne cît de speriați eram. Ne îngrămădiserăm unii în alții și priveam neputincioși la văcuțele noastre, care mugeau legate de căruță.

Într-adevăr, la marginea lanului, era un copac ceva mai înalt ca al nostru, sub care se adopostiseră, la fel ca noi, cîțiva săteni. Fulgerul acela fioros rupsese falnicul copac în două... O parte era prăbușită la pămînt, iar cealaltă parte rămăsese cu ramurile răzlețe în bătaia ploii, parcă și ele speriate de cele întîmplate. Sub crengile prăbușite ale copacului își găsese sfîrșitul o femeie din sat... La cele petrecute atunci, în vremea copilăriei, mă gîndesc cu tristețe, amintindu-mi cît de grea era viața sătenilor în vremea aceea, la cîte nenorociri erau expuși. Și mă gîndesc cu pioșenie la ființa aceea care și-a găsit sfîrșitul lovită de trăsnet, cînd nimeni nu se aștepta ca în ziua aceea, care începuse cu cer senin și soare puternic, să aibă loc o asemenea furtună teribilă. Iată că nu te poți pune cu natura, oricînd îți poate juca feste. Nenorocirea petrecută sub acel copac s-ar fi putut întîmpla și sub copacul unde ne adăpostiserăm noi.. Într-un tîrziu, o aud parcă pe mama că ne zice:

– Așa i-a fost sortit să moară!, și se închină, mulțumind bunului Dumnezeu că i-a ocrotit familia de un așa mare necaz.

Seara, întreg satul a venit la priveghi... Femeia care murise părea că doarme, dacă pe frunte, deasupra arcadei ochiului stîng, nu observai o pată mare, neagră ca funinginea, de la fulgerul acela groaznic. Liniștea satului a fost mult timp tulburată de întîmplarea aceea, iar noi, copiii, am rămas nedumeriți și speriați, fiindcă nu prea știam cum decurg, cu adevărat, lucrurile în viața părinților noștri.

ION MACHIDON,

directorul revistei ,,Amurg sentimental”