La multi ani, Rusia!?
  • 26-06-2020
  • 0 Comentarii
  • 648
  • 6

Motto: Nu este vina vulturului ca ursul a decis să fie oaie - Tano

Zilele trecute, Federația Rusă a împlinit o vîrstă rotundă – 30 de ani de la declararea independenței. O zi formidabilă în istoria Rusiei, dar mai ales în cea universală, deoarece, practic, odată cu abordarea independentă a țărilor care au format URSS, a început, de fapt, desființarea Uniunii Sovietice, concretizată un an mai tîrziu, în 1991. O mare bucurie pentru umanitate, pentru că toți credeau, cu naivitate, că întreaga lume va fi liberă, prosperă și că pacea va domni pe mapamond. Fapt care evident că nu s-a întîmplat, dimpotrivă, numărul celor care au murit în diferite teatre de război a fost unul semnificativ.

Atunci Rusia și-a ales drumul și, la destrămarea URSS, a ales să fie moștenitoarea întregului arsenal nuclear sovietic, dar și a tot ceea ce însemna URSS. Și-a ales un drum greoi, dar și penibil dacă e să privim la guvernarea din ultimul deceniu al secolului trecut. Boris Elțîn, alături de Gorbaciov și de Șevardnadze, ultimul ministru de Externe al URSS, se numără printre cele mai detestate personaje în rîndul rușilor, care au încasat o puternică lovitură de imagine la nivel global, și care au văzut cu ochii lor ce înseamnă să pierzi cu adevărat un război, doar prin trădarea unei elite.

Să facem un arc peste timp și să trecem în revistă Rusia anilor ʼ90 și cea prezentă. Atunci, tripleta Gorbaciov (președintele URSS), Boris Elțîn (președintele Rusiei) și Eduard Șevardnadze a început, practic – Gorbaciov fără să vrea, dar ceilalți doi cu un scop clar –, procesul de destrămare a URSS. Occidentul era fericit, majoritatea statelor din Est prinse în ,,lagărul comunist” se eliberaseră încă din 1989. Piețele se deschiseseră pentru companiile din Vest, care au văzut în această acțiune o bulă reală de aer și de bani. Rușii sărbătoreau libertatea braț la braț cu restul lumii. Armata URSS era la fel de puternică, nefiind încă afectată direct, așa cum nici pîrghiile puterii lui Gorbaciov nu erau. Doar că, așa cum istoria avea să ne arate, doi factori decidenți din tripletă negociau pe ascuns: unul preluarea puterii în Rusia, celălalt în Georgia, cu prețul destrămării totale a URSS.

Acum, la 30 de ani, adevărul trădării a cam ieșit la iveală. Rușii îl urăsc pe Boris Elțîn, monumentul lui din orașul natal fiind destul de des acoperit cu excremente și mizerii, semn al totalului dispreț pentru cel care a fost președintele Rusiei timp de aproape 10 ani. Gorbaciov încă trăiește și se mai bagă singur în seamă, fiind, la rîndul lui, în fruntea listei celor mai detestați lideri politici de către ruși, alături de Eduard Șevardnadze. Acum, la 30 de ani, armată rusă își revine din pumni, dar rusofobia a demoralizat puternic populația, sentiment care a cuprins întreaga elită care, așa cum probabil vom afla peste alți 30 de ani, trădează la fel cum au procedat predecesorii săi în 1990. Pentru că asta este singura explicație a faptului că cei care își fac veacul pe la Kremlin acceptă ca rușii să fie anatemizați zilnic de mass-media, fie ea occidentală sau de prin Est, fără să aibă o reacție cît de cît demnă la astfel de atacuri. Acum, la 30 de ani, aflăm că istoria este greșit scrisă, că, de fapt, adevărul este altul. Și, pe acest fond, ne așteptăm ca, în timp, Hitler să fie reabilitat, nazismul să devină un exemplu de politică de stat, iar Rusia să fie din nou măcelărită, cum a mai fost de altfel.

Rusia acum, la 30 de ani, stă, poate, mai bine, dacă e să privim la o relativă consolidare a statului după anul 2000, dar este la fel de ,,oropsită” la nivel de imagine. Rusofobia pe care Occidentul o promovează cu atîta insistență la nivel global, a făcut ca Rusia să fie privită aidoma Germaniei anului 1916 sau evreilor în perioada interbelică. Acum, Federația este un stat îngenuncheat la nivel informațional, chiar dacă în interiorul granițelor pare puternică, intangibilă și stăpînă. A renunțat, de bună voie și fără să fie silită, la statutul de putere globală, și se limitează la păstrarea unei spoieli de putere regională, care, din cîte vedem, îi iese și nu prea, dacă e să vorbim de relația cu Turcia, pe de o parte, și cu Polonia sau Israel, pe de alta.

Revenind, însă, la aniversarea celor 30 de ani de la declararea independenței, pot spune că,  avînd mici modificări de formă, dar nu de fond, Rusia pare acum la fel de slabă și neputincioasă cum era în urmă cu 30 de ani. Și asta nu pentru că armata rusă ar fi slabă, nu era nici atunci. Nici pentru că marina rusă e slabă, chiar dacă în 1990 era mult mai puternică decît acum. Și nici pentru că aviația Rusiei este slab pregătită. Rusia este slabă prin slăbiciunea elitelor ei, prin modul așa-zis filozofic prin care abordează politica, cînd, de fapt, interlocutorii ei nu au nici un fel de intenție de a fi pașnici, chiar dacă afirmațiile lor oficiale sînt dominate de o tentă diplomatică. Pornind de la promisiunea făcută de URSS lui Gorbaciov – că NATO nu se va extinde nici măcar un metru în direcția granițelor Rusiei, o mare minciună după cum putem observa acum, cînd la granițe sînt comasate forțe importante, cînd țările care erau cîndva pașnice, neutre, au devenit pitbull-i geopolitici – nu putem să tragem decît o singură concluzie: slăbiciunea Rusiei este cauzată de slăbiciunea propriilor elite care, se pare, sînt puternic afectate emoțional de rusofobia cultivată de mass-media occidentală. Practic, se pare că acest război pe care Vestul îl duce cu Rusia de mai bine de 15 ani și-a atins scopul, practic a paralizat Federația la toate nivelurile, și asta nu pentru că cei de acolo sînt slabi, ci pentru că trădarea și-a făcut cuib la Moscova, așa cum s-a întîmplat și în urmă cu 30 de ani. Așa cum URSS, care avea o armată puternică și un arsenal militar pe măsură, a fost învinsă prin trădarea celor trei, așa și acum, se pare că asistăm la înfrîngerea Rusiei pe un fond asemănător, fără să cunoaștem, însă, trădătorul. Pentru că este clar că în anturajul lui Vladimir Putin există un personaj care, la fel ca Șevardnadze în 1990, poate face posibilă predarea Rusiei fără a se trage un foc de armă. Pentru că altfel nimeni nu își poate explica cum un șef de stat acceptă, de dragul unei păci relative sau al unei acalmii de moment, batjocorirea propriului popor fără ca măcar să își schimbe modul în care abordează politica externă. Cred că în acest moment, Petru cel Mare și Ecaterina cea Mare se răsucesc în morminte cînd văd că o lume întreagă își bate joc de ceea ce au realizat ei, iar la Kremlin niște indivizi stau și fumează liniștiți țigări de 800 de ruble pachetul.

Sînt mulți cei care încă îi mai oferă sprijinul lui Vladimir Putin. Ei cred că este un bun președinte pentru că îi lasă să supraviețuiască într-o țară batjocorită de toate instituțiile mass-media din lume. Cum ar veni, îl iubesc pentru că, în loc să îi apere și să le redea demnitatea, îi lasă să trăiască în mizerie și în genunchi. La poporul rus mă refer, nu la elitele și la bogătașii lor, care nu au nici un interes să le fie afectate afacerile, mai ales că ei au cumpărat multe proprietăți în Europa, pe care le pot pierde, la o adică.

Sînt mulți cei care nu-l mai agreează pe Putin și cred că acesta trebuie să predea puterea altuia, pentru că deja se cramponează de 20 de ani și, exceptînd revigorarea parțială a economiei, a armatei și recuperarea Crimeii, nu a reușit să facă mai mult, cel puțin deocamdată. Sînt destui cei care îi reproșează, fie direct, fie pe ascuns, că în 2014 trebuia să preia toată Ucraina, nu doar Crimeea.

Acum, la 30 de ani de la declararea independenței, ce concluzii tragem, dacă dăm crezare presei occidentale? Că URSS a declanșat practic al II-lea război mondial prin Pactul Ribbentrop-Molotov, dar nimeni nu zice nimic de momentul München, 1938. Că, de fapt, Gagarin nu a fost primul om ajuns în spațiu, fiind vorba doar de pură propagandă rusă. Mai vedem că simbolurile Rusiei sînt date jos de pe solclu, că Federația este un stat agresor, în condițiile în care la granițele sale există suficient armament capabil să o invadeze și chiar să ajungă la Moscova. Ei bine, și în acest context, reprezentanții Rusiei ies la rampă încercînd să vorbească politicos, dar pe fondul unei timorări permanente. Păi, în acest caz, chiar credeți că voi, rușii, veți ajunge la a 35-a aniversare?

Rusia este prizonieră în propria ei frică, așa că estimările lui George Friedman conform cărora viitoarele puteri zonale, în următorii 10 ani, vor fi Polonia și Turcia, îmi par verosimile. Pe un fond al fricii de propria umbră, cu armate puternice la granițe și cu o elită trădătoare, Rusia are de ales între o predare demnă, urmată de o destrămare controlată și aplicarea scenariului israelian din 1967. Este doar o chestiune de timp pînă cînd Occidentul va ataca, fie subteran, prin activarea trădătorilor, fie pe față, cu deblocarea unui factor militar, urmat de o presiune nucleară pe măsură. Ceea ce se va întîmpla în următoarele luni este esențial pentru întreaga lume, nu doar pentru Rusia în sine. Pe de o parte, se pare că Occidentul nu mai are răbdare, pe de altă parte, economia Rusiei nu mai poate rezista mulți ani sancțiunilor și, mai nou, scăderii prețului petrolului. Și asta cumva trebuie să aibă ca efect o descărcare socială, economică, militară sau doar revoluționară, care să reașeze societatea pe temelia unor noi criterii. Fie vom vedea obuze și flăcări la gura țevii, fie un alt președinte rus, care, beat fiind, va dansa ca un bezmetic pe aceeași scenă cu un președinte american, amîndoi fiind de acord că elita contează mai mult în fața istoriei decît bietul popor.


TANO

 

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite