Gheorghe Dușa este, indiscutabil, un poet al iubirii, al sincerității și armoniei dintre oameni. Așa e el de cînd se știe, iar în creațiile lui poetice își manifestă bunătatea față de semeni. Versurile sale sînt ca roua de pe firele de iarbă la primele ore ale dimineții cu cerul zurliu, îmbrăcat, ici-colo, cu petice de nori purtați de vînt și ceață pestriță... El scrie poezie nu ca să fie în pas cu lumea modernă, ci pentru a-și vindeca sufletul de prea multă melancolie, după care tînjește încă din anii tinereții... Poetul cîntă la cascade cu ape dezlegătoare de singurătăți și vise pierdute în amoruri. Și o face cu cămașa sufletului deschisă la toți nasturii, scriind versuri în care toți macii cuvintelor sale sînt binecuvîntați de iubiri sălășluind în extaz, în inima poetului desferecat la vorbă, ca ploaia curgînd dintr-un nor ciuruit de tunete și fulgere. El scrie pe limba florii de corn în plin calendar de iarnă, cu ferestrele afumate, prin care răzbat zbenguitul veverițelor și urletul haitelor de lupi privind la luna care, în zare, ține cununiile sfintei ierni... Scriem astfel despre acest poet marmoreean, ca despre Albastrul de Voroneț, pentru că versurile lui sînt ca o pajiște cu flori bune de vindecat tăceri, lacrimi, îndoieli, iar glasul său poetic este singular prin sinceritate și prin spectacolul inconfundabil pe care-l creează, așa cum e starea sa de locuitor al Mâneciului prahovean. Așa îi e dat lui, să umble prin Mâneciu, copleșit de frumusețea bujorului sălbatic, întru cununi de versuri sublime, bogate în muzică și în culori îmbinînd esențe de viață și har creștin, spre împlinirea poemelor sale. De la o pagină de carte la alta, gîndurile poetului se metamorfozează, dezvăluindu-ne, de pe un piedestal de lumină feciorelnică, etapele parcurse întru înjghebarea unui destin literar pus pe muncă poetică, nu glumă. Și o face, ca întotdeauna, dar mai ales acum, în binecuvîntări de cercei de vînt fluturînd la urechi melancolii de neuitat. Și, pe cît de constant este în volumul său de poeme ,,Anotimpurile iubirii” (2022), pe atît de indiferent este la timpul lui de creație, materializat în numărul mare de poezii pe care ni le-a oferit, din cartea amintită. Sînt poezii lungi, ce par că izvorăsc din scorburi de miere de uns labele lui Moș Martin, cînd hibernează în galerii de aur, în speranța că într-o bună zi își va vedea umbra și va putea alerga din nou pe sub cerul limpede al nopții, cu luceafărul veghindu-i pe îndrăgostiții care-și scriu epistole de dor pecetluite cu sărutări. Așa cum o face poetul, vrăjit de parfumul iubitei, în poemul ,,Parfumul tău...” (pag. 50), pe care îl redăm integral, pentru farmecul declarației de dragoste și a grijii față de prozodia clasică a versurilor: ,,Parfumul tău, femeie, mă-mbată permanent/ Și să te cînt în strune n-am să-ncetez vreodată.../ Rămîi, în gîndul meu, cel mai frumos moment/ Al dragostei ce-ți port, senină și curată./ Parfumul tău, femeie, e oază și lumină,/ În casă, sărbătoare și zîmbet de copil/ În părul tău de aur și florile suspină/ Izvorul nesecat al dulcilor cîmpii.// Privirea ta, femeie, răscolitor gingașă,/ A clipelor prea grele și orelor tîrzii,/ N-o merită bărbații în goana pătimașă/ După modele false, nimicuri și prostii// Parfumul tău, femeie, mă-mbată permanent/ Și să te cînt în strună n-am să-ncetez vreodată.../ Rămîi, în gîndul meu, cel mai frumos moment/ Al dragostei ce-ți port, senină și curată!”.
Chiar dacă trăiește la Mâneciu și s-au tăvălucit anii peste el, Gheorghe Dușa cunoaște tainele cuvîntului care îi învederează versul spre locuri în care luna își spală picioarele în vaduri cu ape pletoase, numai bune de împletit eșarfe de iubiri seculare, pe care numai orologiul le poate număra și ține la secret în scorburile timpului. Și asta, pentru că, de vreme bună, el merge pe cărările sale poetice, vindecătoare de prietenii și doruri străvezii.
Cu alte cuvinte, Gheorghe Dușa nu este nici filolog, nici filozof, ci poetul iubirii toarse din fire de argint, în vremurile actuale. Volumul său de poezii ,,Anotimpul iubirii” emană sentimentul dragostei la timpul prezent, poetic timbrat cu un destin de poet rural, cu calități deosebite, demne de o judecată dreaptă, și care cu versurile sale încîntă și descîntă sufletul cititorilor săi. Iată că la Mâneciu singurătatea este poezia, iar poezia este mîna lui Dumnezeu, care-i vindecă pe oameni de insomnii, trădări și alte cele...
ION MACHIDON,
directorul Revistei ,,Amurg sentimental”