– Mi-aţi vorbit despre colaborarea cu unele prestigioase instituţii şi programe de studii de peste hotare. Ce ne-aţi putea spune însă despre modul cum se împacă centrul dvs., amplasat pe orbita progresului şi a civilizaţiei viitorului, cu comuna din care faceţi parte, cu oamenii ei?
– Există o atmosferă foarte bună. Aici, departe de oraş, avem toată liniştea necesară studiului şi creaţiei, sîntem înconjuraţi cu dragoste şi respect de către localnici, pe care, la rîndul nostru, îi privim în acelaşi mod. Aş mai putea spune că peste 400 de cetăţeni ai comunei s-au calificat în diferite profesii şi lucrează efectiv pe platformă. Elevii claselor a IX-a şi a X-a de la şcoala generală rurală fac practică la Fabrica de aparatură nu­cleară. De asemenea, în comună locuiesc cam 1.200 de specialişti fizicieni. Aşa după cum ne ajută şi localnicii pe noi, în procesul direct productiv, sau cu produse agricole, tot astfel îi ajutăm şi noi, cînd e nevoie, la culesul produselor. Nu demult, cineva chiar zicea: „Mai potoliţi-i pe atomiştii ăştia, că lucrează prea repede!“. La această imagine a convieţuirii paşnice şi întrajutorării, contribuie şi activitatea Teatrului muncitoresc al Platformei, unde, în cadrul Festivalului naţional „Cîntarea României“, slujesc cu talent şi dăruire arta Thaliei atît fizicieni, cît şi muncitori şi ţărani din comună...
Inaugurat în anul 1974, Centrul național de fizică adevereşte, prin activitatea laborioasă a componentelor sale (dintre care amintim trei institute, două centre de cercetare, o fabrică de aparatură nucleară, facultatea de fizică a Universităţii Bucureşti, un liceu de fizică ş.a.) că românul s-a născut nu numai poet, ci şi priceput într-ale tehnicii, ceea ce l-a făcut şi îl face să dea naştere la o serie întreagă de valori de o ingeniozitate şi eficienţă care uimesc lumea. Este, dacă vreţi, o adeverire în plus a celebrei aprecieri făcute pe la începutul Secolului al XVIII-lea de către Del Chiaro, secretarul principelui Constantin Brâncoveanu, conform căreia românii posedă un dar înnăscut al tehnicii, un aşa-numit „ingeniu“, care îi face să deprindă lesne orice îndeletnicire. Şi care, am adăuga noi, ne-a făcut să dăm umanităţii plăsmuiri şi opere de pionierat, în domeniile matematicii, fizicii, chimiei, aviaticii, astronauticii, mecanicii, construcţiei de drumuri, poduri şi edificii etc.
Privesc împrejurimile scăldate în verdeaţă de pe terasa înaltă a acestei citadele a geniului creator românesc, unde energia nucleară e înnobilată de cele mai paşnice scopuri. În lumina amurgului, sub un soare care se laminează roşietic spre apus, îmbrăţişînd cu generozitate peisajul şi munca de o zi a oamenilor, totul se înfrăţeşte în sigiliul aceleiaşi geografii: tarlalele şi pămînturile în aşteptarea seminţelor, zona „fierbinte“ a platformei, unde pulsează ritmurile reactorului nuclear şi ale centrului de producţie a radioizotopilor şi compuşilor marcaţi, pilcurile de păduri şi apele domoale ale cîmpiei române, baza de agrement de la Dumitrana şi livezile înflorite, casele, ogrăzile şi vitele aşezării, vechile drumuri înguste şi şoselele argintate, şerpuind sub aerul tremurător al chindiei, toate fiind rînduite parcă de cînd lumea, într-o concordie pe care numai spiritul pacifist al românului o poate inventa. Într-o geană de fagi şi stejari bătrîni, aflată chiar în inima Platformei, se află clădirea fostei Şcoli normale de fete. Poate că nu întîmplător, destinul a făcut ca în jurul acestui nucleu patriarhal, tutelat încă de prezenţa lui Eminescu, deopotrivă de gigantic ca poet şi ca autor de cosmogonii, ca om de cultură, gînditor politic şi cercetător al ştiinţelor de toate felurile, să se închege, peste aproape un secol, cel mai mare bastion ştiinţific al ţării.
Privesc împrejur şi mă gîndesc că însăşi comuna, pe baza unui riguros şi amplu plan de sistematizare, va avea un nou şi modern centru civic, că se vor mai construi mai bine de 2.000 de apartamente, o primărie, casă de cultură, creşa, terenuri de sport şi multe alte edificii care vor face din Măgurele o puternică aşezare a patriei. Mă gîndesc, de asemenea, la cea mai în virstă locuitoare de aici, Ioana Păun, care numără 100 de ani şi care, dacă va mai trăi pînă atunci, şi îi dorim din suflet să trăiască, va avea motive temeinice să spună că viaţa ei din ultimii 15-20 de ani a fost un lanţ neîntrerupt de surprize, de minuni cum numai în basmele copilăriei sale, petrecute pe vremea lui Eminescu, mai puteau fi întîlnite. În zare, marele oraş îşi întinde tentaculele însufleţite pînă în apropierea comunei. Iar aceasta poate fi privită nu numai ca un veritabil plămîn al metropolei, ci şi de sine stătător, cu o configuraţie specifică numai ei, cu un trecut, prezent şi viitor care intră sub specia inconfundabilului. În văzduhul verde, cu reflexele de rubin pe care i le încrustează soarele scăpătînd, se înalţă fumul frunzelor vechi cu parfum de mirodenii, arse de focul purificator al curăţeniei de primăvară. Dinspre biserica de două ori seculară un clopot întîrziat vesteşte lăsarea serii, cu un sunet de aramă străveche care se izbeşte de crenelurile noilor edificii şi se întoarce, umilit, înapoi. Din întreaga dezlănţuire de orgă a firii, inima mea captează şi decodifică acordurile din Allabreve în Re major al lui Johann Sebastian.
A mai trecut o zi de muncă din viaţa şi devenirea acestei comune româneşti. Seara îşi întinde corturile albe de pace, dar sub aparenţa acesteia e o fierbere surdă, continuă: a generatoarelor şi reactorului, a uzinelor subterane, de seve ale pămîntului, a gîndurilor şi energiilor în refacere ale făuritorilor istoriei noastre, oamenii. (1981)