Iată-mă din nou, după mai bine de şase ani, la Măgurele.
Propun ca adevărul conform căruia omul cît trăieşte, învaţă să fie îmbogăţit astfel: învaţă şi are surprize, unele de-a dreptul extraordinare. Surpriza nu e, fireşte, o categorie gnoseologică, nici măcar o noţiune cu pretenţii cît de cît teoretice. Încă Euripide spunea: „Nimic nu-i contra aşteptării; trebuie să ne aşteptăm la orice“. Şi, cu toate astea, eu, personal, am trăit zilele trecute o surpriză de proporţii: vatra copilăriei mele dispăruse aproape în întregime. Mă îndreptam spre comuna suburbană Măgurele, din sud-vestul Bucureştilor, şi priveam pe geamul maşinii, preocupat de gîndul prezentului reportaj, de ceea ce-mi va fi dat să văd într-o aşezare care se preconizează a deveni în curînd un modern orăşel agroindustrial. Nu mai străbătusem de mult timp Calea Rahovei. Şi iată că această veche redută a geografiei bucureştene dispăruse aproape în totalitate. Aflasem eu că se modernizează, dar parcă e prea de tot! Unde au dispărut micile dughene de dulciuri, ziare şi tutun? În ce falduri de moloz şi uitare s-au cufundat, pentru totdeauna, simigeriile, prăvălioarele şi cîrciumile vechiului Pod al calicilor? Dar curţile interioare, cu paragina lor levantină, cu căruţele cu cai, cocenii şi stivele de cherestea? Această vastă magistrală, delimitată de ansambluri de locuinţe şi supermagazine sclipindu-şi betonul şi sticla în soarele lacom al dimineţii, făcea parte din cu totul altă eră. Pe undeva, în fundal, prin rariştea dintre blocuri, printre scuarurile înverzite primăvăratec, se mai desluşea cîte ceva din raiul prăfuit al copilăriei, cîte un nuc ancestral adumbrind o cişmea, cîte o casă de paiantă, cu bancă la poartă, cîte o stradă pe jumătate ruinată de leviathanul necruţător al progresului, toate avînd să ia în curînd, prin fălci de excavatoare şi buldozere, drumul inexorabil şi fără drept de apel al nefiinţei. Nu sînt paseist, nici mă­car nu mă emoţionez uşor, dar mărturisesc că am avut un şoc. În termeni poetici – a dispărut spaţiul mirific, deşi toropit în praf şi promiscuitate, al primei vîrste. În termeni sociologici, a apărut un nou şi modern habitat, cu pattern-uri culturale noi, care va fi leagănul copilăriei altor generaţii, născător şi el, peste decenii, de nostalgii şi proiecţii ale sufletului. Aşadar, dinspre Calea Rahovei spre Măgurele, ceea ce înseamnă foarte bine dinspre trecut spre viitor, într-un fabulos tunel al timpului. Şi aici, ca în multe alte locuri ale României, noua civilizaţie nu s-a desprins total din placenta trecutului. Singura notă distinctivă este însă că această „nouă civilizaţie“ este de-a dreptul uluitoare, supersonică, iar „trecutul” înseamnă o bogăţie fantastică de straturi protoistorice, de vestigii antice şi medievale, de datini, obiceiuri şi tezaure folclorice. Şi, la urma urmei, aşa după cum aveam să constat pe viu, nici nu e vorba de o desprindere a lor, ci de o întrepătrundere rodnică, de optimizare a funcţiunilor. Aşa după cum poate exista o coexistenţă paşnică între fiinţe de diferite specii, între muzica simfonică şi terapeutică medicală, între încremenirea liniştită a Acropolei şi zumzetul subtil al aparatelor de filmat ale turiştilor, de ce nu ar fi şi una între spicul de grîu şi laser? Şi iată că este, ambele ajutîndu-se reciproc, pledînd una pentru alta în faţa marii instanţe a progresului, pe temeiul unei prietenii ale cărei graiuri şi taine se află în posesia oamenilor. Este o coexistenţă ciudată, repet, dar niciodată amuzantă.  Nici măcar atunci cînd pe strada Atomiştilor, care duce spre Platforma naţională a fizicii, se mai plimbă încă, nestingherite, găinile şi raţele, căruţele trase de cai patriarhali. Fireşte, sîntem de acord cu Lucian Blaga care, în „Elogiul satului românesc“, scria această memorabilă cugetare: „A trăi la sat înseamnă a trăi în zarişte cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat din veşnicie“. Nu mai sîntem însă de acord cu marele poet şi gînditor atunci cînd afirmă că „satul e atemporal“. Asta pentru că Măgurelele, cel puţin, alcătuiesc o zonă în care timpul se propagă în unde istorice, ce vin din neolitic (deşi întîia sa atestare documentară datează din anul 1582) şi se pierd (sau se regăsesc) în viitorime. Formată din constelaţia a cinci sate – Măgurele, Alunişu, Vîrteju, Pruni şi Dumitrana – comuna se află într-o vale pitorească, scăldată de rîurile Argeş, Sabar şi Ciorogîrla, prielnică apariţiei vieţii încă din zorii istoriei. Odinioară, partea de sud a ei era acoperită de stejarii seculari ai Codrului Vlăsiei, numit şi Vlaşca, adică pămîntul împădurit al vlahilor.
Pe aici a trecut, în drumul său către Călugăreni, Mihai Viteazul. Din vechea culă unde a tras marele voievod a mai rămas pivniţa, pe care bătrînii încă o mai recunosc, din generaţie în generaţie. La 23 aprilie 1623, domnitorul Radu Mihnea întăreşte lui Şerban Daraban „moşia la Măgurele“ cu condiţia „de a face în sat un puţ, un pod şi o cruce“. Aşadar, un puţ, un pod şi o cruce... După aproape 350 de ani de la pecetluirea acestui hrisov, Măgurelele au comori mai mari, probabil, decît toate valorile Ţării Româneşti la acea dată. Şi, dacă ar fi să amintim numai producţia globală de 55 milioane lei realizată într-un singur an de C.A.P. Măgurele, noile blocuri şi magazine care se înalţă perpendiculare pe cupola de lapis-lazuli a cerului, modernul hotel, cu 167 de paturi, din centru, desfacerea către populaţie, zilnic, a unor mărfuri în valoare de aproape un sfert de milion de lei, dotajul extraordinar, tehnico-ştiinţific, al Platformei fizicienilor (unde se preconizează acum elaborarea unui soare artificial de 40 milioane de grade Celsius), încă ar fi de ajuns.
Şi, ca să conturăm mai bine efigia istorică a comunei, a tradiţiilor sale, vom mai spune că ţăranii de aici au intrat în cronici ca participanţi activi ai Revoluţiei de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, că l-au susţinut în unanimitate, ca domn al Ţării Româneşti, pe Alexandru Ioan Cuza, la 24 ianuarie 1859, şi că în anii 1888 şi 1907 au aprins şi ei torţele răscoalelor (pentru a pune capăt traiului inuman pe care îl aveau, trai care îl făcea pe un călător străin din Secolul al XVIII-lea să scrie că ţăranii din Măgurele îşi duceau existenţa în „condiţii îngrozitoare, mai rău decît fiarele sălbatice“), că, în sfîrşit, au dat jertfe grele în cele două carnagii mondiale din acest zbuciumat secol.
Aţi văzut vreodată, stimaţi cititori, un bob de grîu prin lentila unui microscop care măreşte de 10.000 de ori? Eu am văzut şi, mărturisesc, am avut senzaţia că mă aflu în faţa unui cosmos în miniatură: un peisaj selenar, cu cratere, nervuri şi falii tectonice parcă, bolţi stelare şi nebuloase ale materiei în plină efervescenţă. Fizica, bionica, matematieile superioare, electronica, chimia, automatica şi celelalte cuceriri ale geniului uman pot şi trebuie să îşi îndrepte pîrghiile de lumină şi asupra agriculturii, ceea ce nu de puţine ori se face şi în cadrul Centrului naţional de fizică. Astfel, prin eforturile conjugate ale ingeniozităţii umane, ale ramurilor de vîrf ale ştiinţei şi tehnicii mondiale, una dintre cele mai vechi ocupaţii umane se modernizează rapid, devine mai eficientă şi mai capabilă să smulgă pămîntului şi fenomenului germinaţiei taine noi, valori în măsură să satisfacă tot mai mult nevoile de hrană ale oamenilor.
Platforma, sau Centrul naţional de fizică. Din exterior, îţi pare o mică aşezare a Secolului XXI, cu clă­diri zvelte şi puternice, cu arcade de piatră şi metal sclipitor în bătaia soarelui, cu o arhitectonică ce pare a reproduce structura atomului.
Stăm de vorbă cu dr. Ioan Brânduş, secretarul ştiinţific al unităţii.
– Care ar fi, la ora actuală, sursele de mîndrie ale Centrului naţional de fizică?
– În rîndul activităţilor deosebite, aş putea enumera sarcinile care ne revin în cadrul programului nuclear naţional, proiectarea reactorilor nucleari şi a centralelor atomo-electrice, cercetările de fizică termo-nucleară controlată, orientate să identifice noi surse de energie, cu caracter infinit, apoi o serie întreagă de tehnologii neconvenţionale, bazate pe fenomene şi procese fizice cu radiaţii nucleare, electroni, plasmă şi laser, şi multe, multe alte cercetări şi programe complexe, dintre care unele sînt folosite cu succes în industrie.
– Ştiu că aveţi realizări însemnate şi în domeniul studierii cosmosului. Ce ne-aţi putea spune despre ele?
– În ceea ce priveşte fizica spaţiului cosmic, pot spune că pînă în prezent am contribuit, în cadrul programului „Intercosmos“ la obţinerea unor succese importante la bordul sateliţilor artificiali „Cosmos” 690, 782, 936 şi 1129, a acelora purtînd denumirea I.K. 18 şi 20, a staţiei orbitale pilotate „Saliut“ şi a multor altora similare. Iar recunoaşterile internaţionale ale geniului tehnico-ştiinţific românesc nu au întîrziat să se arate. De altfel, Centrul nostru este membru activ al Uniunii in­ternaţionale de fizică pură şi aplicată, Societăţii europene de fizică, Institutului unificat de cercetări nucleare de la Dubna, al altor foruri şi organisme internaţionale. Avem programe de colaborare rodnică cu mai multe ţări ale lumii, dintre care aş aminti Uniunea Sovietică, R. P. Chi­neză, R.P. Polonă, R.D. Germană, R.S. Cehoslovacă, An­glia, Franţa, Statele Unite ale Americii, R. F. Germania, Canada, Japonia şi multe altele.
– Pe plan extern, există vreun domeniu prioritar în care sîntem bine situaţi?
– În fizica nucleară a ionilor grei, a plasmei şi a solidului. Dar, pe lîngă toate aceste colaborări şi rezultate spectaculoase, care au dus faima savanţilor români pe toate meridianele lumii, noi nu uităm nici o clipă îndatoririle pe care le avem faţă de propria economie naţională: aproape 40% din activitatea de aici se desfăşoară pe bază de contracte de cercetare direct cu unităţile productive interne.
(va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR (1981)