La Jubileul Revistei „România Mare“
  • 02-06-2020
  • 0 Comentarii
  • 708
  • 3

Las pe seama istoricilor literari misiunea de a scrie despre rolul jucat de Revista ,,România Mare” în viața politică și culturală de la noi în ultimii 30 de ani. Așa cum, bunăoară, Iacob Negruzzi și Petre P. Carp au scris despre cercul ,,Junimea” și publicația ,,Convorbiri literare”, cu siguranță că, într-un viitor nedefinit, se va găsi cineva care să scrie și despre rolul hotărîtor jucat de această revistă în renașterea mișcării naționaliste și populare inițiate în literatura noastră de Mihail Kogălniceanu în 1840, odată cu apariția revistei ,,Dacia literară”.

Apărînd pe data de 8 iunie 1990, sub condu­cerea scriitorilor Eugen Barbu și Corneliu Vadim Tudor, încă de la primul număr, ,,România Mare” s-a bucurat de un succes enorm (într-un tiraj de aproape 800.000 de exemplare pe număr), atît prin numele ei fericit ales, cu trimiteri la idealurile străvechi ale românilor, dar mai ales prin atitudinea ei curajoasă împotriva încrengăturilor mafiote, care începuseră să cuprindă instituțiile statului și întreaga societate românească. Astfel, odată cu primele numere, încadrate în chenar tricolor pe prima pagină, adoptase rubrici și titluri de pagină cu totul neobișnuite în presa vremii, prin referirea directă și fără menajamente la chestiunile arzătoare ale momentului: ,,Săptămîna pe scurt” - ,,Atenție la Transilvania!” - ,,Basarabia și Bucovina, două lacrimi pe obrazul Europei” - ,,Război corupției” - ,,Tata glonțu’” - ,,Mesaje de la populație” - ,,Polemici, atitudini, controverse” - ,,Epistole scrise cu cerneala ochilor” - ,,Lecturi la lumina ceaiului”. Tot atunci aveau să se declanșeze și polemici virulente, cum numai în presa interbelică se mai citeau. În consecință, marțea dimineața, de îndată ce ajungea la chioșcuri, revista ajunsese să fie smulsă din mîini numai pentru următoarele editoriale: ,,Jos roba, domnule Robu!” (fostul procuror-general al României, dacă ați uitat, un escroc de talie europeană) - ,,La moartea lui Mozes Rozen” (personajul era notoriu, mare ,,admirator” al lui Eminescu; nu mai insistăm) - ,,Satana în sutană” (Tökes Laszlo) - ,,Cîrpa kaghebistă” - ,,Privatizarea industriei românești, un jaf inimaginabil”. Cu același mare interes erau citite și pamfletele în care maestrul Vadim, un umorist și un satiric înzestrat, care avusese ce învăța de la inegalabilii Caragiale și Arghezi, îi transforma pe așa-zișii politicieni ai vremii în perii de șters dușumelele. De mare interes s-a bucurat serialul în versuri, intitulat ,,Pamflete cu sifon albastru”. Pe cale de consecință, dar și surprinzător, căci, de obicei, lucrurile se petrec tocmai invers, în scurtă vreme, revista ,,România Mare” avea să creeze Partidul România Mare, care, timp de 4 legislaturi consecutive, sub cupola Parlamentului, va milita activ și efectiv se va bate cu forțele reacționare din țară și din străinătate, pentru interesele României. Cu Vadim în frunte, parlamentarii naționaliști de la PRM au zădărnicit multe ticăloșii puse la cale de celelalte partide și de stăpînii lor din afară, privind jefuirea patrimoniului național, după cum și în alte multe cazuri, s-au bătut ca niște lei și și-au rupt cămașa - ,,Nu dați «Petromul», nemernicilor!”, sau ,,Împiedicați jefuirea Combinatului de la Galați!” și altele – dar nemernicii de Iliescu, Năstase și Băsescu au fost mai mulți și mai puternici.

Am debutat la ,,România Mare” în iunie 1992 cu o însăilătură care, sub raport strict jurnalistic, era aproape o copilărie, dar mie, fălos peste poate că apărusem în ,,România Mare”, mi se părea o capodoperă a genului. Mai păstrez acel articol și, de atunci pînă astăzi, aproape că n-am lipsit din nici un număr, publicînd peste 1.200 de producții.

Spre sfîrșitul anului 1998, spre surprinderea multora, dar și a mea, am luat chiar și Premiul Revistei ,,România Mare”. De fapt, era doar o mențiune, materializată printr-o diplomă pe care scria ,,Pentru încurajarea tinerelor talente gazetărești”, semnată în stînga jos ,,Eugen Barbu”, și pe care bineînțeles că am pierdut-o, într-o vară, cînd mi-am zugrăvit casa. Mențiunea venea la pachet cu un plic cu bani, pe care i-am băut imediat, știindu-se că dacă hîrtiile și fotografiile le mai pierzi, cheful făcut cu banii dintr-un premiu îl ții minte toată viața. Am și un instantaneu de la acel eveniment, cu Vadim veșnic tînăr și ferice, gătit cu un costum bleumarin, cămașă albă, papion și brîu din atlaz tot bleumarin, uitîndu-se la mine curios și poate întrebîndu-se ce caut acolo. În poză mai apar Mitzura Arghezi înmînîndu-mi plicul, și parcă Marga Barbu conversîndu-se cu cineva, într-un colț. Normal ar fi să ilustrez aceste rînduri cu acea fotografie, dar sorry, mi-e teamă că se va pierde, și alta, cu mine și cu Vadim, nu mai am. Conform uzanțelor locului și momentului, ar fi trebuit să rostesc și eu cîteva cuvinte de mulțumire și, parcă știindu-mă de la școală, Vadim m-a întrebat din priviri dacă mă țin curelele și a dat să-mi întindă microfonul. Dar eu, cunoscîndu-mă și mai bine, am recurs la gestul unui bandit dintr-un film american, care, cînd un reporter de la radio îl întreabă, tot pe mutește, dacă are de spus ceva în legătură cu sentința de trei ori condamnare la moarte, abia primită, dă de cîteva ori din cap, ,,A-ă!”. Dacă m-ar fi ținut curelele, aș fi spus că, pînă să-mi vină rîndul la premiere, mă gîndisem la următoarele cuvinte deștepte: ,,Cînd, peste ani și ani, se va scrie despre Revista «România Mare», ba chiar se vor face și doctorate, voi fi mulțumit dacă la sfîrșitul listei cu toți redactorii și colaboratorii, voi apărea la «și alții»”.

Copil sărac și sceptic al plebei proletare, ursit să se nască într-o țară fără noroc, într-o bună zi am intrat și eu în ghearele nemiloase ale capitalismului de cumetrie, instaurat la noi de carcalacul Iliescu, și ca să-mi hrănesc familia, a trebuit să-mi mai caut o slujbă (cum vedeți, prefer sinonimul rusesc, nu pe cel american, căci am făcut herpes de cîtă americănească e în jurul meu). Și așa am ajuns funcționar bun la toate la Casa Scînteii, Corpul C, etajul 1, camera 126: corector, stilizator al unor texte, curier, șofer, reporter ocazional, băgător de seamă. Și i-am cunoscut îndeaproape pe marii scriitori, gazetari, istorici, economiști și oameni politici din PRM și din alte partide, care se gîndeau numai la binele României, nu al lor, personal și criminal. Astfel, filozoful Titus Raveica, senator PRM de Iași, inaugurase un serial foarte interesant: marii bărbați ai Moldovei – artiști de tot felul, oameni politici și intelectuali – care făcuseră ceva pentru țara lor și își meritau somnul de veci în Cimitirul ,,Eternitatea”, și cărora le făcea cîte o prezentare plină de noblețe și strălucire. Același intelectual rafinat, într-o ședință reunită a celor două Camere, s-a înscris la cuvînt. Și cum îi stă bine unui intelectual de primă mînă, domnul profesor a început să tot citeze, trezind gelozia stalinistului Marțian Dan. Care l-a întrerupt, crezînd că rupe gura tîrgului: ,,Nu v-am invitat la microfon să ne plimbați prin biblioteca dumneavoastră!”. Dar și-a găsit nașul: ,,Păcat, domnule președinte al Camerei, căci ați fi aflat și dumneavoastră cîte ceva despre Socrate...”.

O vreme a fost cap-limpede și poetul și filologul Romulus Vulpescu. În zilele cînd sosea la corectura finală, ne cam încruntam, căci știam că vom pleca de acolo la ziuă. Dar, la final, nu ne părea rău: după ce că era un bărbat frumos, Romulus Vulpescu ne uimea cu cîte știa despre literatura română. Ani de zile fusese angajat la Muzeul Literaturii Române, unde coordona ședințele lunare ale manifestării ,,Rotonda scriitorilor”.

Multă vreme, m-am felicitat pentru frumosul titlu - ,,Muguri de fluier”, cu ecouri dintr-un cîntec al faimosului grup ,,Phoenix”. Era vorba de niște elevi de liceu, necăjiți că revista lor școlară își încetase apariția, pe motiv că sponsorul principal luase Bacalaureatul și plecase din școală. I-am sfătuit să-i ceară ajutorul lui Vadim, căci, la urma urmelor, revista lui trebuia să-i ajute și pe micii scriitori, publicîndu-i, așa cum făcuseră și alte reviste. Și, bucuros de rugăminte, șeful le-a pus la dispoziție o jumătate de pagină.

Nu știu dacă Radu Banciu, român get-beget din Tîrgu Mureș, va avea vreo tresărire văzîndu-și numele în revista ,,România Mare”, căci, cu ani în urmă, era pornit rău împotriva noastră. Ce-i drept, nici noi nu-l iertaserăm, dar ăsta nu era un motiv să recurgă la un gest de om nebun: într-o emisiune a lui de la ,,B1-TV”, s-a ridicat de la microfon și a început să calce revista în picioare. Ne-am crucit, dar, trecînd multă vreme de atunci, l-am iertat, dacă vrem să ni se ierte și nouă, zicîndu-ne că o fi avut omul necazuri acasă. Dar, zilele trecute, Radu Banciu a ieșit iarăși la rampă, de data aceasta, dînd dreptate lui Vadim, Ghiță Funar, Ilie Ilașcu și celorlalți peremiști care și-au rupt cămașa în Parlament, bătîndu-se pentru cauza românilor din Transilvania și strigînd: ,,Atenție la revizionismul și șovinismul horthysto-hungar!”. Cam același lucru l-a făcut, recent, și Radu Banciu, blestemîndu-i pe parlamentarii români trădători, care s-au înțeles hoțește cu udemeriștii lui Kelemen Hunor să voteze autonomia așa-zisului Ținut Secuiesc. Te-am urît, Radu Banciu, cînd cu fotbalul tău la televizor, dar acum, cînd, voit sau întîmplător, i te alături lui Vadim în jertfa lui pentru Transilvania, îți întind mîna prietenește.

PAUL SUDITU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite