La Flămînzi, în căutarea anului 1907
  • 05-03-2021
  • 0 Comentarii
  • 535
  • 0

Motto: ,,Minciuna stă cu regele la masă.../ Dar asta-i cam de multișor poveste:/ De cînd sînt regi, de cînd minciuna este,/ Duc laolaltă cea mai bună casă” – Alexandru Vlahuță, poezia ,,1907”

 

Fiind într-o călătorie prin Moldova și Bucovina în căutarea unor obiective de interes public național, de care acest areal românesc nu duce lipsă, după Palatul lui Cuza de la Ruginoasa am luat drumul Tîrgu Frumos – Hîrlău – Botoșani, pentru a ne mai întîlni încă o dată cu umbra  Poetului de la Ipotești. După ce trecem de Poiana și Frumușica, primele localități din județul Botoșani, intrăm în satul Nicolae Bălcescu și oprim în fața unui magazin de la șoseaua națională. Aici, unde era și o răspîntie de drumuri, descoperim un obelisc impunător, cu o flacără stilizată în vîrf, la bază fiind legat de două tronsoane placate cu marmură, cu înscrisuri despre un eveniment cu proiecție în veacul trecut, acum mai bine de 100 de ani – anul 1907.

Eram, de fapt, în unul din satele orașului de astăzi Flămînzi, fosta comună moldavă de unde, la 21 februarie 1907, s-a aprins vîlvătaia răscoalei.

,,Flămînzi – 1907”, ,,Răscoala țăranilor din 1907”, ,,1907 – din primăvară pînă-n toamnă”, ,,Răscoala celor 11.000 de morți”... și cîte alte zeci de titluri nu ne răscolesc amintirile celor care am apucat, în mileniul trecut, să învățăm, la Istorie, despre 1907 – anul ultimei mari răscoale țărănești din Europa. Iată-ne, la o distanță de peste un secol de la aceste evenimente încă neelucidate complet în istoriografia autohtonă, la Flămînzi, județul Botoșani, România.

Pentru că iubesc istoria și pe cei care au făurit-o – de multe ori nebănuind ce ,,cutremure” sociale lasă în urma lor – de-abia așteptam să fiu față-n față cu Istoria țăranilor din Flămînzi, istoria lor (și a noastră) oprită la acul ceasornicului universal – 1907. Și ce era mai reprezentativ pentru a ilustra această pagină de istorie decît vizitarea unui lăcaș unic în România – ,,Muzeul țăranului din Flămînzi”.

Dar, pînă să deschidem ușa acestui muzeu, hai să deschidem ferestrele acestui sat moldav – actualmente avînd rang de oraș – și să vedem cum o istorie seculară a scăpărat flacăra unui avînt revoluționar, ca răspuns la comportamentul unor minorități care-i credeau pe țărani că nu sînt decît boi de tras în jug.

Primul document în care apare numele satului Flămînzi este datat 4 septembrie 1605, scris în limba slavonă, în cancelaria voievodului Ieremia Movilă, avînd aplicate două peceți. Este vorba de boierul Stroici, mare logofăt, căruia, după indicarea unor danii, documentul consemnează: ,,Și deasemeni dăm și întărim (...loc alb, șters) care a slujit nouă și țării noastre, anume Flămînzi, care este din același hotar și au fost deasemeni ascultătoare de aceeași curte a noastră, ca să-i fie și de la noi ocină cu tot venitul”.

Fiind vremuri neclare, dominate de lupta pentru putere (proprietatea pe pămînt oferea deținătorului o putere înzecită), satul răsculaților de peste aproape 3 secole, Flămînzi, trece prin mai multe mîini, fiecare stăpînire punîndu-și amprenta peste viața satului și săpînd adînc în memoria colectivă brazda suferinței țăranului român: Mînăstirea Dragomirna (act semnat de domnitorul Gheorghe Ștefan, 1654), logofătul Teodor Balș (1804), domnitorul Mihail Sturdza (1834), acesta mărindu-și moșia, astfel că, în 1838, deținea o suprafață imensă – 7300 de hectare ,,cu dealuri acoperite de păduri și cu un lac întins de 1350 de hectare, lung de peste 5 km., bogat în crap, caras, știucă, lin, mreană precum și în stuf și în păsări de apă, între care și lebede”, așa cum este descris de G.I.Lahovari în ,,Marele dicționar geografic al României”.

Pînă la promulgarea Legii rurale, emisă de Cuza-Vodă în anul 1864, Flămînzii n-au cunoscut stabilitatea. Acum, prin desființarea boierescului și împroprietărirea țăranilor, aparent se crea o stare de dreptate. Luînd în considerație unele clauze din lege, se poate constata că situația țăranului român rămînea, în continuare, la cheremul marilor latifundiari. Noutatea venea din faptul că țăranii aveau dreptul la 2/3 din suprafața unei moșii, dar, timp de 15 ani aceștia erau obligați să plătească despăgubiri, ceea ce pentru țăranii de pe moșia lui Mihail Sturdza urma să devină o corvoadă imensă, amplificată de noul contract încheiat de boier, în anul 1873, cu Costea Harreto et.comp., apoi cu Asociația lui Abraham, Calman și Marcu Fischer.

Dubla exploatare: proprietarul și arendașul, ajunsese de nesuportat. ,,De mai bine de zece ani noi am îndurat mari încercări, persecuții și am fost speculați și tratați mai rău decît robii. (...) Angajamentele nu se respectă niciodată după cum este scris pe hîrtie și nouă ni se dă ca hrană mămăligă de popușoi stricați, brînză roșie iute și cu viermi, curechi și castraveți împuțiți, din care cauză cea mai mare parte dintre noi ne-am îmbolnăvit de pelagră. (...) Vitele noastre de asemenea nu au avut imaș suficient, ba chiar nici apă...” – se arată într-o petiție a țăranilor din Flămînzi, adresată prefectului județului Botoșani.

Astfel reușim să înțelegem nucleul care a detonat ,,bomba” din 21 februarie 1907, pe moșia fraților Fischer, fitilul aprins la Flămînzi extinzînd focul răscoalei pe întregul cuprins al țării, unde țăranii au dat foc conacelor, alungîndu-i pe arendași și pe boieri, pe unii chiar omorîndu-i. Pentru a se apăra, Guvernul de la București a trimis armata care a înecat în sînge răscoala, înfrîngînd orice împotrivire a bietului țăran. ,,Așa s-a-nceput răscoala/ De s-a-ntins în toată țara/ Și-au luptat pentru dreptate/ Atunci la nouă sute șapte./ Jandarmii telefonau/ De la Botoșani veneau/ Armata cu tunurile/ Să distrugă satele./ Tunurile le-au pus pe deal/ Cu țevile spre Prisecani/ Și înspre Flămînzii Mari./ Dară lumea răsculată/ Striga mereu la armată:/ Lăsați tunurile, băieți,/ Înspre noi nu mai trăgeți/ Distrugeți-i pe ciocoi/ Nu ne omorîți pe noi” (Balada răscoalei, publicată de învățătorul Petru Munteanu în volumul ,,Flămînzi Monografie”).

Dorind să arate și generațiilor viitoare drama țăranilor din Flămînzi în contextul anului 1907, dar și aspecte din viață ale locuitorilor de pe aceste meleaguri, cu exemplificări concrete, în anul 1971 aici se deschide o expoziție dedicată răscoalei din 1907. În acel timp comuna Flămînzi este vizitată de un membru marcant al C.C. al P.C.R. – secretar cu problemele de propagandă – care, luînd cunoștință de doleanțele locuitorilor de a se înființa un muzeu, aduce propunerea la București, unde, într-o ședință a C.P.Ex., se și aprobă.

Astfel, la 22 aprilie 1972 se inaugurează  Muzeul ,,Răscoala țăranilor din 1907”, vizitat, în anii ce au urmat, de mii de români, dar și de numeroase delegații din țări precum: China, Coreea, Bulgaria, Uniunea Sovietică etc., instituția muzeală înscriindu-se într-un inedit circuit turistic, prezentînd lumii una din paginile sîngeroase ale  Istoriei României.

Această poveste frumoasă, scrisă de niște moldoveni inimoși, se va sfîrși brusc, la nici un deceniu de la inaugurare – în noaptea de 20/21 octombrie 1981, cînd, din cauza unui foc lăsat nesupravegheat (în timpul unor lucrări de reparații, după cutremurul din 1977), muzeul a ars, rămînînd doar pereții și o mică parte din exponate, ce au fost depozitate într-o încăpere a casei de cultură.

Dar, cum Istoria nu stă pe loc, tot așa și reflectarea acesteia prin diferite modalități nu se oprește niciodată, cum nu s-a oprit dorința sătenilor din Flămînzi de a-și reface muzeul.

A fost găsită o veche clădire, construită în stil de conac, din anul 1910, și aceasta avînd o istorie interesantă: inițial – sediu de bancă, apoi, timp de 60 de ani a fost sediul primăriei din comună; după 1990, a devenit sediul Ocolului Silvic, după care a fost abandonată. Proiectul ,,Valorificarea potențialului turistic și conservarea moștenirii culturale a orașului Flămînzi prin restaurarea și interconectarea monumentelor istorice din patrimoniul cultural local într-un ansamblu reprezentativ pentru turismul cultural-istoric”, desfășurat în perioada 09.07.2012-31.12.2015, a revigorat întreaga moștenire a flămînzenilor, amenajarea clădirii pentru noul muzeu constituind doar un punct al acestui proiect.

Cu o clădire în haine noi, cu săli amenajate după standarde moderne, cu anexe pentru organizarea de expoziții muzeale, cu parc și alei, noul Muzeu al țăranului din Flămînzi (de ce nu ,,Muzeul Țăranului din Flămînzi și al Răscoalei de la 1907”, cum  era la început?) a fost inaugurat la 1 decembrie 2016.

Așa cum ne explică muzeograful Gheorghe Nistor: ,,Muzeul scoate în evidență importanța localității Flămînzi în declanșarea răscoalei de la 1907, dar și de a prezenta și păstra universul țărănesc de acum mai bine de o sută de ani”.

În prima sală din stânga, de la intrare, prin intermediul unor lucrări de artă – în special sculptură în lemn – ni se prezintă aspecte din viața grea a țăranului român, imagini care impresionează prin reliefarea durității vieții, cu expresia colțuroasă a fețelor arse de soare ale țăranilor, culminînd cu încleștarea mîinilor pe furci și topoare – unelte devenite arme de luptă împotriva arendașilor hrăpăreți.

Continuînd reflectarea răscoalei, expoziția din sala mare din centru este organizată pe criteriul documentelor autentice, unele fiind inedite. Aici întîlnim multe înscrisuri, precum ordine ale prefecturii, rapoarte ale unor primari, plîngeri ale unor boieri înfricoșați de amploarea evenimentelor. De asemenea, sînt tabele cu semnăturile țăranilor puse pe niște jalbe, majoritatea aplicate cu buricul degetului mare de la mînă, îmbibat cu cerneală, în lipsa științei de carte...

Emoționante prin mesajul transmis, într-o situație limită, sînt două fotografii ale tablourilor lui Octav Băncilă intitulate: ,,Cunoașterea” și ,,Înmormîntarea”, unde, mai ales în primul, se condensează întreaga durere și neputința omenească, momentul fiind reprezentat printr-o imagine apocaliptică: printre trupurile țăranilor împușcați, ,,răsădite” parcă pe pămîntul negru pentru care s-au răsculat, rudele își caută morții, ridicîndu-i în brațe, într-o durere sfîșietoare, cu ochii spre cer, într-o rugă sau într-un blestem (nu știm care!), pentru că, în cazul de față, nici acolo, în cer, țăranii din Flămînzi nu mai află alinare...

Tot în sala mare, în centrul acesteia, pe bază de manechine, muzeul ne prezintă o imagine bucolică: o familie, în drum spre cîmp, bărbații cu furci și coasă, femeile – cu merinde, avînd alături și o fetiță. Într-un car autentic, cu jug cu boi, o țărancă stă pe banca din față, cu privirea ațintită înspre direcția de mers. Tabloul, în sinea lui, poate că nu ar spune prea mult, dacă îmbrăcămintea personajelor n-ar fi atît de autentică, albul și negrul dominînd imaginea.

Pășim prin sălile muzeului, încîntați și acaparați de atmosfera creată, aruncîndu-ne în tunelul timpului, cu peste un secol în urmă. Aici este țăranul român, în speță, cel moldovean, cu întreaga zestre făurită de mîna lui, în coordonatele satului moldav de început de Secol XX.

Tînărul muzeograf, domnul Gheorghe Nistor, excelent cunoscător al acestui sat, și inspirat comunicator al realității reprezentate în muzeu, ne prezintă, pe rînd, toate sălile, coborînd parcă din viața satului, cu ritualurile lui vechi, consemnate pe scara timpului, în viața obștei: nașterea, căsătoria, moartea, semănatul, culesul, și – în cazul de față – răzmerița.

Pentru a înțelege lumea satului dincolo de fila cărții de istorie trebuie să vezi neapărat cel puțin două alegorii din acest muzeu, realizate într-un mare grad de autenticitate, pe care le prezint cu mult drag, dar și cu o mare încărcătură emoțională resimțită și acum, la un timp apreciabil de la impactul cu aceste scene: Nunta. O masă autentică, la care nuntașii stau pe lavițe acoperite cu pleduri împletite și mănîncă din blide, cu linguri de lemn. Bineînțeles, îmbrăcămintea este de sărbătoare, înfloriturile cămeșilor și nojițele opincilor – atît la femei cît și la bărbați – ne testează imaginația, punînd aceste straie în contextul unei bătute moldovenești.

Al doilea moment, altă scenă reprezentată magnific de către cei care au trudit să ne aducă, nouă, trăitorii mileniului III, viața în imagini a Secolului XX, din mileniul II: Înmormîntarea. Oare ce reprezintă pentru cei rămași să-l conducă pe ultimul drum pe răposat, acest eveniment nedorit, dar obligatoriu din viața de familie? Desigur, un moment de reflectare a durerii umane pentru ființa pierdută, o zi de încărcătură nefirească a emoționalului, cu urme de regrete. Iată că, în interpretarea sătenilor din Flămînzi, acest  moment poate îmbrăca – dincolo de suferința firească, în care se zbat familia și rudele – ori poate împrumuta o viziune alegorică de un realism și naturalism nepereche: din imaginea unei înmormîntări din satul Poiana se vede ceva de neimaginat: vara, mortul se transportă spre cimitir în... sanie! Sania trasă de boi, peste colbul albicios al drumului de țară!

Înmărmurit, aștept explicația muzeografului Gheor­ghe Nistor, care, atent la mirarea mea – exprimată prin cei cîțiva pași înapoi, spre a avea o privire mai largă asupra acestei scene – era deja pregătit: ,,Explicația este simplă, privită din interiorul filozofiei țăranului român: mortul, purtat pe sanie la groapă, pe timp de vară, cînd zăpada lipsește cu desăvîrșire, înseamnă un drum greu, în speță – prelungirea timpului de parcurs, și, implicit, amînarea momentului despărțirii definitive de persoana dragă...”.

După această lecție de... morală țărănească de la Flămînzi, ce mai pot să adaug pentru a vă suscita interesul, în continuare? Faptul că – prezentînd toată gama scenelor din viața de la țară, cu ateliere de rotărie, de tîmplărie, de fierărie, de lucru la războiul de țesut, reconstituind cele mai semnificative momente ale unei zile de la țară: munca în gospodărie, masa, diferite obiceiuri, odihna – toate marcate printr-o recuzită originală – acest muzeu reprezintă o frescă a satului românesc de la începutul Secolului al XX-lea, și o cronică vie a Răscoalei de la 1907.

Așa cum ne-a spus domnul Gheorghe Nistor, majoritatea obiectelor din muzeu sînt obținute din donațiile unor oameni din zonă. Cele mai vechi au fost recondiționate, neabandonîndu-se autenticitatea originalului. Din acest punct de vedere, un obiect original, de o importanță aparte, este un bici, care se presupune că ar fi fost al vătafului de pe moșie, cu care îi bătea pe țărani. La răscoală, acest vătaf a fost prins și biciuit chiar cu ,,instrumentul” lui...

Să încheiem vizita la ,,Muzeul Țăranului din Flămînzi și a Răscoalei din 1907” cu redarea unui document zguduitor, care ne transmite și astăzi – la o distanță de 114 ani – fiorul și spaima acelor zile: ,,Domnule prefect, Am respectul de a vă raporta că astăzi, după plecarea dumneavoastră din comuna Flămînzi, un număr de peste 100 de locuitori în frunte cu Grigore Țurcanu s-au dus la casa vătafului domnului arendaș Fișer, numit Ion Mihai Dumitriu, lau (sîc!) căutat prin casă și nu lau (idem) găsit, peste cîteva momente venind acasă Ecaterina Dumitriu, soția numitului vătaf. Numiții erau hotărîți că dacă în termen de opt ore, vătaful nu pleacă cu totul din sat, atunci îi va da foc casei și pe el îl vor arde de viu” (Raportul primarului din Flămînzi despre momentul începerii revoltei).

Dacă aveți drum prin Moldova, nu ocoliți comuna Flămînzi!

GEO CIOLCAN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite