Undeva, pe Calea Victoriei, din București, în fața sediului Uniunii Scriitorilor din România, cândva a existat o clădire impunătoare, probabil din perioada interbelică, sau cine știe de când... Poate imobil de patrimoniu și cine mai știe cu ce destinație. Nu are nici un rost să insistăm asupra istoricului ei, pentru că nici nu mai există. La câțiva ani de la revoluția din decembrie 1989, peste noapte avea să cadă pradă ghearelor buldozerelor, iar în foarte scurt timp, din zidurile ei nu a mai rămas nimic, doar un teren viran care, dacă s-ar fi aflat la marginea orașului, cu siguranță ar fi devenit maidan de fotbal pentru tineri sau un parc amenajat de edili pentru locuitorii din zonă. Nu a ajuns nici una, nici alta, ci doar o groapă de pământ, făcută de buldozere, probabil pentru înălțarea vreunui imobil care să găzduiască sediul unui partid politic sau cine știe ce altceva... Orice destinație ar avea acest teren, după felul cum arată, bănuim că în locul în care au săpat buldozerele, s-ar fi putut afla subsolul unor locuințe sau, dacă e vorba de vreun magazin comercial, parcări pentru potențialii clienți... Din adâncul acelei gropi, au început să răsară diferite soiuri de copaci, cu preponderență plopul, din ale cărui mlădițe firave avea să ia naștere, într-o bună zi, o pădurice de copaci care se legănau unduios în bătaia vântului... La vremea aceea, România literară a găzduit un fulminant reportaj scris de unul din redactorii săi, pe această temă, în ideea de a sensibiliza opinia publică și, în felul acesta, cei responsabili în domeniu să se grăbească și să facă ceva în acest sens... Urmărind cu atenție la cum decurg lucrurile în urma celor relatate de revista în cauză, aveam să constat cu stupoare că niciunul din cei care se ocupau cu gospodărirea sectorului nu citise reportajul și, cu atât mai trist, nici vreunul dintre cei 1.700 de membri ai breslei scriitorilor... Am ajuns la această concluzie pentru că noi nu am găsit nici un fel de răspuns din partea vreunei entități care să cunoască situația acelui imobil... Și nu era vorba de un reportaj scris pe genunchi sau la o cafea, apoi să apară în cine știe ce fițuică, ci era vorba de ditamai România literară, organul de presă al celui mai reprezentativ for cultural din țara noastră, USR, care-l avea în frunte pe nimeni altul decât Nicolae Manolescu, cea mai puternică voce ancorată în viața literară și politică... După toate cele întâmplate, aveam să ajung la concluzia că tot aia era dacă reportajul avea să apară în vreo revistă din Cucuieții din  Deal, impactul asupra cititorilor putea fi la fel.... Atunci ce mi-i România literară, cu câțiva cititori, sau oricare publicație minoră din țară? Iată că se întâmplă și la case mai mari, că nu toată lumea se știe cu toată lumea, astfel încât măsurile de rigoare să fie luate de organele competente, urmare a unor sesizări precum cea de față. Deunăzi, trecând prin zonă,  aveam să constat cum copăceii de acum câțiva ani, din reportajul publicat în România literară, au devenit copaci în toată regula - la fel ca aceia care se întâlnesc pe orice culme de munte sau de deal, din ramurile cărora se aud păsările cântând de dimineața până seara târziu -, iar pe terenul cu pricina, șobolanii, șoarecii și alte rozătoare se văd mișunând printre gunoaiele aruncate la întâmplare de cei care trec prin zonă. Toate acestea s-au petrecut în acești ani de capitalism, în care indiferența, înșelăciunea și minciuna au devenit ingredientele de bază în viața ,,descurcăreților” din politică și administrație locală. La tot pasul avem astfel de surprize neplăcute în orașul acesta, unde constați că, din cauza nepăsării celor responsabili, se întâmplă lucruri cărora tu, om de rând, nu ai cum să le faci față și nici cum să le gestionezi în caz de nevoie... Mai ales dacă ai ghinionul să ai de-a face cu indivizi cărora nu le pasă de nimic altceva decât ce le intră în buzunar și în conturi... Am rămas rușinat de ceea ce am văzut deunăzi în inima Bucureștiului, la doi pași de Uniunea Scriitorilor din România și a Academiei Române. Am încercat să îmi pun fel și fel de întrebări, cum de este posibil așa ceva, și, în naivitatea mea, credeam că am să deslușesc misterul acelei păduri, crescută din neant, din vina unora cu cine știe ce interese materiale sau a vreunei companii imobiliare.
Oricât m-am întrebat, nici că am găsit un cât de vag răspuns, pentru că în asemenea situații puterea de imaginație o ia parcă razna, odată cu trecerea timpului, așa cum, de altfel, trec multe pe lumea aceasta. E ceea ce s-a înâmplat cu această clădire de pe Calea Victoriei, care a existat și ea alături de alte clădiri din urbea de altădată. Și vedem cum în locul ei a apărut o pădure de toată frumusețea, care oricând poate fi transformată într-un parc public, în care să cobori cu liftul... Zicem și noi, văzând că în zilele noastre se poartă extravaganța, lucrurile care cer consum de adrenalină... Iată că totul se poate într-o orânduire în care oamenii nu mai au timp să privească în jurul lor și nici să tragă la răspundere pe cei care și-au asumat administrarea orașului lor. Probabil că astfel de situații nu se petrec doar în București, ci peste tot în țara aceasta - nu zicem noi, ci lumea în care trăim, cu ochii pe stripteaseală și cu mintea la mangleală.
Am ajuns să o văd și pe asta!
ION MACHIDON,
directorul Revistei „Amurg sentimental”