La centenarul unui academician
  • 10-07-2023
  • 0 Comentarii
  • 153
  • 0

O coincidență fericită
Nu de puține ori astrele se aliniază în așa fel încît dau naștere unei constelații de o strălucire aparte, care ne pune în fața unor realități și coincidențe (le-am putea spune ciudate, dacă n-ar fi, poate,  „programate”), coincidențe pe care noi, cei care avem flerul și proprietatea de a le constata, avem și datoria de a le semnala și comenta. Una dintre aceste întîmplări cosmice, petrecute axact acum un secol, poate fi așezată ca generic atît la articolul precedent („Nicolae Titulescu – 100 de ani de la un discurs memorabil”), cît și la cel de față – coincidența generînd o similitudine între cele două subiecte, ca un fel de numitor comun – cifra 100.
Într-adevăr, pe 5 iulie 1923, la Geneva, diplomatul Nicolae Titulescu, în fața Consiliului Națiunilor, a pledat cauza României într-un diferend artificial, iscat de Ungaria, și a făcut-o în mod magistral, primind elogiile reprezentanților statelor prezente în sală. Acum vine coincidența (99,99%) – a doua zi, pe 6 iulie 1923, vedea lumina zilei, la București, cel care, în momentul în care revista noastră este în lucru, împlinește vîrsta centenarului – Academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici. Iată că, în alegerea celor două subiecte pentru a face obiectul a două articole, am fost pus în derută, obligat să acord prioritate unuia dintre ele, deși ambele se încadrau, în plan calendaristic, în numărul anterior al „României Mari”. Astfel cum ați putut constata, cîștig de cauză a avut Nicolae Titulescu atît prin devansarea cu o zi (5 iulie) a evenimentului narat, cît și pentru semnificația internațională (și într-un moment de cumpănă pentru Statul Român) a discursului diplomatului român. Deși apare cu o săptămînă retroactiv, și subiectul de astăzi, în centrul căruia se află venerabilul nostru concetățean Constantin Bălăceanu-Stolnici, cu o istorie de viață mai mult decît interesantă, scrisă în aproximativ 36.500 de zile, va fi tratat cu multă dăruire și cu bucuria de a-l fi întîlnit, în momente festive, pe cel sărbătorit acum, la rotunda vîrstă de 100 de ani.
Indiferent că știți sau nu știți cîte ceva despre academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici, în acest material veți avea în față portretul natural al unui român de stirpe boierească, al unui învățat și stăpînitor ale tainelor științelor neurologice, profesor de vază pentru viitorii medici la specialitățile Neuropsihologie și Anatomia Sistemului nervos, din a cărui experiență de viață avem de învățat fiecare cîte ceva...
Omul Constantin Bălăceanu-Stolnici
E greu, e foarte greu să concentrezi un secol de viață – un secol de zbucium și împliniri, de nenumărate încercări ale unor ani cu trasee semnificative în fixarea unor repere ale unei existențe atît de complexe – repet: să-l concentrezi în cîteva pagini de revistă. Cu toate acestea, numai gîndul că avem satisfacția emoțională de a-i fi contemporani, numai ideea de a aduce în fața cititorului român portretul acestui mare om de știință și de cultură – măcar pentru cîteva minute – merită încercat. Niciodată un efort de documentare, mai ales într-o direcție care prezintă un noian de atracții și de provocări, nu rămîne nerăsplătit, măcar prin noile cunoștințe pe care le acumulezi cu acest prilej.
Dacă vorbim însă de personalitatea academicianului Constantin Bălăceanu-Stolnici, cu precădere, în contextul sărbătoririi impresionantei vîrste de 100 de ani, nu cunoștințele despre știință, istorie, artă, politică, societate etc. primează în gradul de atractivitate al subiectului în cauză, ci surpriza generală pe care o ai la încercarea de a te apropia de acest om mereu în vervă, activ și eficient, la 100 de ani, gata să lămurească orice problemă, cu calm și delicatețe, încercînd parcă să nu proiecteze în spațiul public imaginea unei diferențe (în orice domeniu) dintre domnia sa și interlocutor. Acest fapt este un apanaj al celui care „se încumetă” să vorbească sau să scrie despre Constantin Bălăceanu-Stolnici, și, în același timp, o invitație la a citi și despre un subiect aniversar, lăsînd pe mîine problemele răfuielii din politica românească, can-canurile de culise sau războiul dintre Rusia și NATO (da, ați citit corect: Putin se bate cu NATO, cu Ucraina s-a „luptat” doar o lună de zile!).
Acum 100 de ani, pe 6 iulie 1923, se năștea, la București, Constantin, din marea familie Bălăceanu, o familie boierească din Țara Românească, ce își trage numele din localitatea Balaci, din Teleorman. Arborele genealogic al academicianului Constantin Bălăceanu-Stolnici este impresionant – un adevărat periplu prin Istoria Europei. „Am avut strămoși care au fost împărați la Constantinopol, în lumea greacă, și am strămoși români care sînt pînă în Secolul al XIII-lea”. Pentru exemplificare, străbunica celui pe care îl prezentăm a fost baroana Maria Ștefania du Mont de Beaufort, străbunicul fiind un Cantacuzino.
Pentru o familie cu ramuri întinse, pe verticală și pe
orizontală, de-a lungul cîtorva secole, Istoria este locul unde găsim cronica Bălăcenilor, povestită cu aplomb și acuratețe de însuși Academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici ori de cîte ori are prilejul. De pildă, domnul Academician întoarce filele Cărții de Istorie și ne poartă cu gîndul taman în îndepărtatele Secole XVI și XVII, reținînd anii 1571 și 1683 (înfrîngerea turcilor de la Lepanto, respectiv la asediul Vienei), momente în care, în atitudinea unor boieri valahi au apărut vederi pro habsburgice, cu tendințe din partea acestora de a înlocui dominația otomană cu cea austriacă – idee coagulată în jurul Domnitorului Șerban Vodă Cantacuzino. Făcînd tranzacția de la acest act istoric la familia domnului Constantin Bălăceanu-Stolnici, ajungem la Badea Bălăceanu, dar, mai ales la fiul acestuia, marele agă Constantin Bălăceanu (chiar ginerele Domnitorului), susținătorii acestei politici. Ca mai întotdeauna, Istoria s-a răzbunat pe cei care „ies din rînd”. Astfel, după ce Șerban Cantacuzino a fost asasinat (ar fi fost otrăvit de doi frați de-ai lui, ajutați de Constantin Brâncoveanu), după suirea pe tron a Brâncoveanului, conducătorul falangei antiotomane devine marele agă Constantin Bălăceanu, căruia, ca răsplată, Împăratul Leopold I îi conferă titlul de Conte al Sfîntului  Imperiu și o stemă. Cum în lupta de la Zărnești (1699), unde este ucis marele agă Constantin Bălăceanu, Constantin Brâncoveanu iese învingător, urmează („firesc”, nu?) pedepsirea și marginalizarea Bălăcenilor.
Pentru autenticitate, să dăm cuvîntul acade­micianului Constantin Bălăceanu-Stolnici: „Înfrîn­gerea «cătanelor» austriece și moartea marelui agă Constantin Bălăceanu au plasat neamul Bălăcenilor pentru aproape o jumătate de veac într-un con de umbră. Soția fostului mare agă, Maria (născută Cantacuzino), și fiul ei Ioan au plecat în pribegie la Sibiu și la Viena, iar ceilalți Bălăceni rămași în Țara Românească (frații Drăghici, Matei și Barbu), verii primari ai «marelui trădător» ce se hainise, au fost privați de pămînturile lor de la Balaci și au fost împiedicați să obțină ranguri de mari boieri deoarece erau priviți cu suspiciune de sultan și de demnitarii Sublimei Porți”. Dar pierderile nu se rezumă numai la atît. Acum intră Domnitorul în scenă. Constantin Brâncoveanu a confiscat averile de la Balaci ale fraților Bălăceanu, precum și curțile de la București, apoi, printr-un șir de presiuni fiscale a reușit să le „confiște” și moșiile de lîngă Tîrgoviște (Doicești, Bărbătrești) – proprietăți ce se întindeau pînă la Șotînga și peste dealurile de la Gheboiești pînă la Mănești.
Bălăcenii și urmele Istoriei
Cum să nu rămîi impresionat și, totodată, marcat de ceea ce a însemnat pentru o perioadă de 700 de ani, vechea familie din care se trage academicianul de astăzi, Constantin Bălăceanu-Stolnici! Acest fapt, cuprins într-o emoție graduală, în raport cu datele evoluției familiei Bălăceanu pe scara Istoriei, oferă strălucire prin însăși adîncimea lui în Istoria Țării Românești, dar aureola specială vine de la urmele lăsate de acești Bălăceni în locurile unde au trăit și activat – totul fiind asemenea unei amprente de neșters, a unui sigiliu perpetuu. Încorsetați de noianul de informații referitoare la acest subiect, precum și de limitarea spațiului tipografic, trebuie să facem o selecție riguroasă a unor evenimente generate de atîția și atîția Bălăceni implicați – pe diferite paliere – în dezvoltarea societății românești din Muntenia.
Îndrăgosțiți de locurile în care trăiau au simțit nevoia să se implice în organizarea și modernizarea acestora, astfel cum au procedat cu Bucureștii, înnoind fața unor mahalale vetuste, militînd, în același timp, pentru universități cu predare în limba română (înlocuind greaca veche, latina și slavona de pînă atunci). Dezvoltînd știința și învățătura, neamul Bălăcenilor a dorit să țină poporul în credință ortodoxă, fapt pentru care au înălțat 16 lăcașuri de cult. În altă ordine de idei, Bălăcenii sînt recunoscuți pentru că au inițiat sistemul juridic românesc, experiența acumulată în acest sector contribuind la crearea primului Cod Civil și a celui Penal. Tot de numele acestei familii românești se leagă aducerea în România, pe Tronul Țării, a neamțului Carol I de Hohenzollern. În acest sens, Ion Ghica, șeful Guvernului după răsturnarea lui Cuza, l-a trimis pe Ion Bălăceanu la Paris, ca „agent al Guvernului Provizoriu”, pentru a-i solicita lui Napoleon al III-lea principe străin. În fiecare etapă de dezvoltare a Principatelor Române neamul Bălăcenilor a dat societății dregători de seamă: vornici, logofeți, spătari, agă, cluceri, pitari etc.
O figură aparte a făcut Emanoil „Manolache” Bălăceanu, cel care, împreună cu Teodor Diamant, este cunoscut ca inițiatorul acelei inițiative utopice, cunoscute sub numele de „Falansterul de la Scăeni”, primul experimet socialist de la noi, care a funcționat între anii 1835-1836. Așa cum ne arată documentele acestei inițiative utopice, „boala” s-a luat de la francezul Charles Fourier, prietenul lui Teodor Diamant pe timpul cînd acesta studiase la Paris. Întors în Țară a găsit în Emanoil Bălăceanu un sprijin material (moșia) pentru a-și pune în practică ideile lui Fourier, înființînd, la Scăeni (Prahova) „Societatea agronomică și manufacturieră” sau „Colonia soților agronomi”. Aproape  100 de oameni de diferite categorii (inclusiv robi eliberați) lucrau în colectiv o moșie, urmînd ca produsele să fie împărțite tuturor după anumite criterii – un fel de model al CAP-ului, la o distanță de peste 100 de ani.
Ca orice utopie, se stinge într-un impas, societatea este desființată de către autorități, Manolache Bălăceanu rămînînd cu datorii și cu familia destrămată. Colac peste pupăză, este arestat, și, apoi, moare la doar 35 de ani. Era, așa cum citează Constantin Bălăceanu-Stolnici „nonconformist, visător entuziast, care nu trăia în lumea realităților”. Cred că această pagină specială de Istorie vine să completeze, într-un mod fericit, mozaicul de funcții și de ranguri pe care le-au îndeplinit, de-a lungul secolelor, generațiile marii familii de boieri din Țara Românească, Bălăcenii. În sobrietatea multora dintre acestea „Falangerul de la Scăeni” a adus o pată de culoare anume, cu un motiv de meditație pentru viitor. Păcat că pentru Emanoil Bălăceanu finalul aventurii sale a fost unul tragic!
Titluri, diplome, onoare
Fascinat de arborele său genealogic, cu implicații directe în viața politică, economică, socială și culturală a României, timp de mai multe  secole, am lăsat mai la urmă acea parte a personalității academicianului Constantin Bălăceanu-Stolnici care definește înalta treaptă științifică-profesională pe care se situează domnia sa într-un șirag de perle academice, dobîndite în urma unui studiu programat și a unei experiențe dublate de o muncă permanentă ce acoperă peste opt decenii de viață, firescul vine să încununeze aceste eforturi conjugate, comensurat într-o salbă de realizări demne de pus în Catalogul Umanității Române.
Reamintindu-le, statistic, o facem pentru a apăsa pe păstrarea  memoriei colective și din punctul de vedere al domnului Constantin Bălăceanu-Stolnici, poate, tocmai de aceea: medic neurolog, profesor de Neuropsihologie și Anatomie a Sistemului Nervos, membru de onoare al Academiei Române, membru al Academiei Oamenilor de Știință din România și al Academiei de Științe  Medicale din România, Director de onoare al Institutului de Antropologie „Francisc  Rainer” al Academiei Române și Președintele de Onoare al Societății Academice de Antropologie, Efor testametar al Așezămintelor Brâncovenești (Biserica Domnița Bălașa), Membru al Adunării Naționale și al Consiliului Național al Bisericii Ortodoxe Române, Președinte al Societății Ateneul Român, Președinte de Onoare al Universității Ecologice din București, Președinte al Familiarilor Ordinului de Malta din România, Profesor asociat la Universitatea din Newcastle-upon-Tyne (Anglia), Universitatea Pontificală din Porto Alegre (Brazilia), Universidad Internacional Menéndez Pelayo din Santander (Spania), Academia Medicală Cataloneză din Barcelona (Spania), Colegiul de Medicină din Paris.
Prin instituțiile medicale în care a lucrat, fie ca medic specialist neurolog (Colentina, Cantacuzino), fie ca medic primar neurolog (Spitalul „Gheorghe Marinescu”), fie ca medic primar geriatru, șef de secție, apoi ca director general (Institutul Național de Gerontologie și Geriatrie), fie ca șef al Serviciului Metodologic de Neurologie și Neurochirurgie și consilier pentru aceste domenii la Ministerul Sănătății, medicina românească de specialitate a fost ridicată la cote uneori superioare celor din medicina unor state cu vechi tradiții în problematica neurologiei și neurofiziologiei. De altfel, Constantin Bălăceanu-Stolnici este cunoscut pe plan mondial în ce privește pioneratul privind conceptele și metodele cibernetice în domeniul neurofiziologiei și neuropsihologiei.
Ca un corolar al îndelungii și prestigioasei sale cariere într-un domeniu al medicinei atît de sofisticat cum este neurologia, academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici a fost ales membru al mai multor Societăți Medicale de prestigiu din lume (Franța, Spania, Anglia, Italia, SUA). Tot la capitolul recunoașterii meritelor sale pe plan profesional trecem distincțiile cu Crucea Patriarhală și Crucea Moldavă, Ordinul „Bene Merenti” în grad de ofițer al Ordinului Suveran al Cavalerilor de la Malta și cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler.
Viața la Stolnici
La vîrsta de 8 ani, după ce absolvise primele două clase primare (clasa întîi la școala de băieți Clemența și clasa a doua la școala de fete Tunari), după ce cunoscuse, în primii ani ai vieții, cum e viața într-o familie de aristocrați, cu toate beneficiile acestui rang social, copilul Constantin Bălăceanu este pus în fața unei experiențe de viață inedite, obligat să schimbe (brusc) traiul de oraș cu cel de la țară. Ce se întîmplase? Criza financiară internațională, generată de krach-ul de la bursa din New York, din „joia neagră” (24 octombrie 1929), pusese pe jar guvernele statelor, obligate să intervină pentru încercarea de atenuare a impactului acestei crize asupra economiei naționale a statului respectiv. În acest context, încercînd să prevină o posibilă situație critică pentru familie, Bălăceanu – tatăl, hotărăște ca întreaga familie să se mute, pentru o vreme, la moșia de la Stolnici, rămasă în stăpînirea lui Drăghici Bălăceanu, moșie primită ca zestre cînd s-a căsătorit cu Catrina Lioianu (proprietate „neconcesionată” de Brâncoveanu).
Dintr-odată copilul de 8 ani este „alungat” din confortul lui intim, dintr-un mediu pe care îl descrie astfel: „Trăiam fericiți într-o lume fericită și vedeam în jurul meu doar semnele unei vieți îmbelșugate”, într-o lume cu totul și cu totul nouă: „Nu aveam nici o reprezentare a ceea ce putea fi Stolnici și viața de acolo. Stolnici era o enigmă, un imens mister care mă intriga, dar care nu mă atrăgea prea mult, mai ales că mutarea acolo însemna ruperea tuturor legăturilor pe care le aveam la București. Nu aveam nici o idee de cum arată un sat în afară de ceea ce îmi sugerau puținele fotografii din casă și unele imagini din cărți, reviste sau manuale școlare”. Enigma se adîncește și mai mult cînd, forțat să mediteze la schimbarea radicală ce urma în viața lui, copilul Bălăcenilor se miră: „Ca orice citadin nu aveam nici o cunoștință despre vegetația din satele noastre. Nu puteam distinge un cîmp de grîu de unul de secară sau unul de rapiță de unul de porumb. Eram incapabil să deosebesc un salcîm de o salcie sau un plop de un stejar”.
Cu aceste gînduri care, între timp s-au transformat în curiozități și interese pentru acumularea de noi cunoștințe în mintea piciului, deschisă spre tot ce era nou în raza lui de cunoaștere și asimilare, în vara anului 1931 a pus piciorul pentru prima oară în țărîna satului argeșean Stolnici. Astfel cum reiese din documentele din arhivă, o ramură a boierilor Bălăceni se stabilise la Stolnici încă din 1695, în anul 1931 domeniul de aici cuprindea moșiile Stolnici, Cochinești, Pădureți, Burdea, Costești, Curteni și Dulceni; în total (după două exproprieri) cuprindea 400 de hectare arabil și 1.000 de hectare de pădure; cele două sate (Stolnici și Izbășești) aveau 402 gospodării și 1.785 de locuitori, respectiv 85 de gospodării și 409 locuitori.
Conacul, deși nu era o construcție impunătoare (ulterior i-au fost aduse modificări pentru a asigura un confort mai bun), l-a cucerit pe elevul Constantin Bălăceanu, în primul rînd printr-una din cele mai de seamă biblioteci din epocă, înființată de străbunicul Constantin Bălăceanu (1764-1831), care conținea importante opere ale literaturii universale, enciclopedii, dicționare, eseuri filozofice și politice, majoritatea în limba franceză, dar și în limbile română, greacă, latină și germană. Apoi, cînd a cunoscut naturalețea ruralului, cu tot farmecul trecerii anotimpurilor dintr-unul în altul, locul unor întrebări naive l-au luat noile certitudini care aveau să-l marcheze pentru tot restul vieții: „Și acum îmi aduc aminte de prima dată cînd am descoperit mirosul satului, acel miros pe care aveam să-l adulmec cu mici întreruperi zece ani. Era un amestec de miros de verdeață, de iarbă, de praf și de bălegar care dispărea trecător în timpul și imediat după ploi, precum și de mirosul ierbii cînd totul era acoperit de zăpadă”.
În acest cadru mirific în care s-a adoptat într-un mod neașteptat de repede, copilul, apoi tînărul Constantin Bălăceanu și-a conturat profilul viitoarei sale personalități – cei mai propice ani pentru asimilarea cunoștințelor – vîrsta cuprinsă între 8 și 18 ani – petrecîndu-i în Stolniciul din prima jumătate a Secolului al XX-lea. În amintirile sale cuprinse pe larg în impozantul volum, intitulat semnificativ „Amintiri... Viața la țară Stolniciul interbelic”, Constantin Bălăceanu-Stolnici ne prezintă dovada peremptorie a încadrării sale în viața și ritmul cotidian al satului românesc interbelic, cu implicații personale în toate domeniile de activitate caracteristice lumii acelui sat românesc. Sînt impresionante descrierile muncilor agricole, în toate etapele unui an agricol, apoi, obiceiurile ancestrale ale satului argeșan, portul, horele, serbările școlare – în general, întreaga anatomie a satului Stolnici a fost înțeleasă și descrisă în mod sublim de autor.
Înscris la Liceul „Brătianu” din Pitești (împreună cu sora sa), n-au frecventat cursurile, trăind în permanență în Stolnici, la moșie. Părinții, însă, au angajat mediatori din rîndul profesorilor de la Pitești, care făceau un fel de navetă la Stolnici. „Studiile noastre de liceu le-am făcut sub formă fără frecvență (particular). Nu eram supuși nici unei discipline controlate de stat. Singura obligație era să ne prezentăm la sesiunile de examen din februarie și iunie organizate la liceul Brătianu din Pitești unde părinții ne înscriseseră”.
După bacalaureatul dat la liceul din Pitești, odată cu sosirea toamnei, „Raiul” de la Stolnici se apropia de final. Eram în 1941, România intrase în război împotriva URSS, alături de Germania și acoliții săi. Întreaga viață din România avea să fie altfel decît acum, cum și viața tînărului absolvent de liceu, Constantin Bălăceanu, pornea pe alt făgaș – cel al Facultății de Medicină din București – citadela Învățămîntului Medical Românesc, de unde va ieși neurologul de azi, academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici. După ce și-a văzut numele pe listele cu admiși de la Medicină, proaspătul student a meditat bărbătește: „Am înțeles că intrasem într-o nouă etapă a vieții mele. De asemenea am înțeles că viața mea fericită de la Stolnici se încheiase. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi cumpăr insigna de medicinist”.
... Din păcate, astăzi, comuna Stolnici – rădăcina de pămînt a savantului Constantin Bălăceanu – nu mai reprezintă mare lucru. Vremea și vremurile, politica și societatea, dar și vîrsta, au rupt acesta rădăcini. Într-o convorbire telefonică avută cu primarul din Stolnici, domnul  Pupăză Roșu Sevastian, acesta mi-a comunicat că domnul academician n-a mai fost în ultima vreme prin sat, iar în ce privește moșia și conacul, și acestea au fost atinse de vîntul noii „democrații” dîmbovițene: pămîntul și pădurea au fost vîndute, conacul, care ajunsese o paragină, n-a putut fi recuperat de familie, în prezent ajungînd în posesia unui privat. Se pare că o moară a mai rămas în posesia familiei.
Închei, într-o notă de nostalgie, aducînd ca argument la transformarea satului românesc actual, chiar explicația de pe coperta cărții amintite, scrisă de cel ce astăzi, cînd scriu aceste rînduri, a împlinit un secol de viață și a fost sărbătorit de Academia Română, sub auspiciile Institutului de Antropologie „Francisc Rainer” al Academiei Române, și al Universității Ecologice București: „Era o cultură plină de farmec, cu rădăcini îndepărtate în trecutul nostru preistoric și cu o dimensiune spirituală naivă, dar complicată, în care se împleteau elemente precreștine cu cele ale ortodoxiei noastre. Viața de toate zilele, cu evenimentele bune și rele, habitatul, vestimentația, alimentația, felul de a se comporta, vorbirea sau gesturile, toate erau dominate de această cultură cu modelele, miturile și simbolurile ei”.
Pentru tot și pentru toate, mulțumim domnule Academician Constantin Bălăceanu-Stolnici!
La mulți ani!
GEO CIOLCAN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite