Un dialog cu părintele prof. univ. dr. MIHAIL – SIMION SĂSĂUJAN, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București

Astăzi publicăm partea a doua a interviului prilejuit de proclamarea anului 2025 ca „Anul Omagial al Centenarului Patriarhiei Române” și „Anul comemorării duhovnicilor și mărturisitorilor ortodocși din Secolul al XX-lea”.
Ce aspecte mai importante considerați că merită avute în atenție în legătură cu ceremonia de învestitură a patriarhului Miron Cristea, ca primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, la 1 noiembrie 1925?
Ceremonia de învestitură a avut loc la Palatul Regal, la 1 noiembrie 1925, în prezența a 21 de trimiși ai Bisericilor Ortodoxe surori, de asemenea, în prezența membrilor Sfântului Sinod, a reprezentanților Statului și a conducătorilor celorlalte culte din România.
După câte cunoaștem, Regele Ferdinand era de religie catolică. Cum s-a manifestat în acest moment unic al Bisericii Ortodoxe Române?
Regele a înmânat cârja pastorală patriarhului Miron Cristea și a rostit în fața celor prezenți o cuvântare scurtă, dar plină de semnificații și de înțelegere a relației dintre Biserica Ortodoxă Română și Statul român: „Din timpul Basarabilor și Mușatinilor descălecători de țară, nu s-a înscris o pagină mai strălucită în istoria Bisericii Ortodoxe Române, ca aceea înfăptuită în acest an, prin înălțarea la rangul de patriarh a primatului României. Istoria națională ne dovedește că la noi, românii, națiunea și religia au fost pururea strâns unite. Statul a crescut împreună cu Biserica, limba s-a creat una și nedespărțită prin Biserică și peste hotarele vremelnice, de la Oltenia întâilor lăcașuri mănăstirești până la Maramureșul care ne-a dat întâile monumente de limbă românească, iar spiritul național a urmat acestei dezvoltări unitare a limbii și culturii“.
„Atotputernicul ne-a învrednicit ca odată cu împlinirea unității Statului român în hotarele sale firești și după organizarea unitară a întregii Biserici Ortodoxe Române, să avem rara fericire de a vedea creată cea mai înaltă demnitate bisericească, Patriarhia” („Biserica Ortodoxă Română”, 1925, nr. 11, p. 704).
După ce a primit cârja pastorală din partea regelui Ferdinand I al României, patriarhul Miron Cristea a ținut o cuvântare concisă și bine structurată, care exprima rolul Patriarhiei Române pentru viitor cu privire la unitatea ortodoxă națională, la lucrarea teologică – misionară și filantropică în societatea românească și la relația cu celelalte Biserici Ortodoxe Autocefale: „Drept încoronare a contopirii celor cinci Biserici provinciale într-o organizare unitară, a urmat în mod firesc și înălțarea mitropolitului din capitala țării mărite la rangul de patriarh... Această unire sufletească a milioanelor de credincioși va spori duhul dătător de viață pentru poporul nostru și țara lui și va forma din chiagul sufletesc, cel mai solid ciment pentru închegarea țării și normala ei dezvoltare și în viitor, într-o unitate națională tot mai puternică... De altă parte, unirea bisericească a tuturor provinciilor bisericești va întări astfel puterile Bisericii Ortodoxe, ca să poată înviora așezămintele sale de azi și să creeze altele noi” („Biserica Ortodoxă Română”, 1925, nr. 11, p. 704). Cu privire la lucrarea teologică – misionară a Bisericii Ortodoxe Române în societatea românească, patriarhul Miron Cristea menționa necesitatea propovăduirii convingerilor evanghelice scripturistice în cercuri tot mai largi și necesitatea unei pleiade de clerici cu temeinică cultură teologică și universală, cu rol educator în societate. Era menționată și importanța lucrării umanitare, filantropice și samaritene a Bisericii în societate. În legătură cu conlucrarea Bisericii Ortodoxe Române cu celelalte Biserici Ortodoxe pe plan extern, patriarhul menționa: „Iar în afară, Biserica va năzui să-și asigure în concertul Bisericilor ortodoxe naționale și – după putință – în sânul creștinismului din toată lumea, un loc corespunzător cu importanța sa și cu mărimea serviciilor de ordin religios, moral și cultural, ce le va putea închina Evangheliei și Crucii lui Christos” („Biserica Ortodoxă Română”, 1925, nr. 11, p. 704). Patriarhul Miron Cristea a fost cu adevărat un vizionar care a gândit proiectul Bisericii Ortodoxe Române în România Mare.
După ce am văzut „caznele” devenirii Bisericii Ortodoxe Române, cu cele două transformări esențiale: autocefalia și ridicarea la rang de Patriarhie, după o dezvoltare națională solidă, a venit anul 1944, mai precis 1948, de când a pornit prigoana împotriva Bisericii Ortodoxe Române, prin propagarea ateismului, activitatea religioasă având de suferit. „Totuși, indiferent de sistemele politice care au guvernat țara noastră, Biserica Ortodoxă Română și-a menținut în mod consecvent credința apostolică și sfințirea vieții poporului român”, cum ne luminează și Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Vă rog să explicați această frază, în lumina unor documente și acțiuni istorice de netăgăduit.
Instaurarea regimului de stat comunist în România a determinat modificări structurale majore la nivelul relației Stat – Biserică. Au fost înregistrate schimbări radicale în viaţa Bisericii Ortodoxe Române şi a celorlalte culte religioase din ţară. Au avut loc numeroase intervenţii legislative de limitare a activităţii acestora doar la nivelul organizării lor interne. Prezenţa cultelor religioase în viaţa publică a societăţii româneşti, aşa cum s-a manifestat în perioada interbelică, prin numeroase pârghii şi organisme laice creştine, deranja noua putere de stat şi trebuia curmată.
În rândul măsurilor puterii totalitare îndreptate împotriva vieţii bisericeşti ortodoxe pot fi menţionate: ingerinţa statului în activitatea internă bisericească, scoaterea din scaun a mai multor ierarhi ortodocşi, epurări, deportări şi arestări ale clericilor și profesorilor de teologie, interzicerea cultului liturgic în spitale, azile şi cazărmi, restrângerea numărului monahilor, desfiinţarea şcolilor confesionale, eliminarea religiei din şcolile de stat, desfiinţarea academiilor teologice din Transilvania (cu excepţia celei din Sibiu, care a devenit Institut teologic de grad universitar) și reorganizarea sistemului teologic superior, suprimarea periodicelor bisericeşti ale eparhiilor, desfiinţarea asociaţiilor religioase ale laicilor şi ale preoţilor, desfiinţarea aşezămintelor bisericeşti filantropice etc. Peste 2000 de preoți ortodocşi au fost arestați şi anchetați, aruncați în închisori, sau trimiși să lucreze la Canalul Dunăre – Marea Neagră, unii deportați chiar în Siberia. Monahismul ortodox, bastionul luptei spirituale împotriva comunismului, a primit o grea lovitură prin Decretul 410 din 28 octombrie 1959, care dispunea desființarea multor așezăminte mănăstirești și reducerea semnificativă a numărului monahilor din mănăstiri.
În această perioadă istorică extrem de dificilă, pe care am trăit-o și noi, mai mulți sau mai puțini ani, Biserica Ortodoxă Română, prin clerul ei de mir și monahal, a fost alături de credincioșii creștini ortodocși, călăuzindu-i pe drumul mântuirii prin săvârșirea neîntreruptă a Sfintei Liturghii și slujbelor bisericești, care au constituit, adeseori, barca de salvare ființială a acestora.
Într-adevăr, exemplele sunt grăitoare și demonstrează, prin ele însele, rezistența Poporului Român în credința întru Dumnezeu atotcreatorul. În acești ani de restriște, Religia și Credința creștină erau trăsături fundamentale ale multor români. Ca un paradox, astăzi, când există deplină libertate religioasă, parcă a scăzut efervescența unor mari colectivități la întâlnirea cu Biserica. Este adevărat sau greșesc eu?
Astăzi, într-un timp al libertății, fiecare om alege să stea mai aproape sau mai departe de Dumnezeu. Libertatea este unul dintre darurile supreme oferite de Dumnezeu omului. El lasă această libertate omului pentru totdeauna, împreună cu demnitatea umană. Nu intervine în libertatea omului, ceea ce reprezintă o formă de iubire deplină a lui Dumnezeu pentru om. Se vorbește de mult timp despre privatizarea sentimentului religios la oameni. Este datoria noastră, a preoților și a credincioșilor practicanți de a face, la rândul nostru, în timpurile pe care le trăim, misiune creștină autentică în rândul celorlalți semeni ai noștri, de a face credibil mesajul Evangheliei lui Christos și de a-i apropia de Biserică în deplină libertate și asumare personală și comunitară.
Pentru că, de la începutul convorbirii noastre am vorbit doar despre două direcții de anvergură ale Anului Omagial 2025: 140 de ani de la recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (1885) și Centenarul Patri­arhiei Române (1925), ne-a rămas acțiunea intitulată „Anul comemorativ al duhovnicilor și mărturisitorilor ortodocși români din Secolul al XX-lea”. Vă rog să detaliați și acest subiect.
În data de 4 februarie 2025, când Biserica Ortodoxă Română a sărbătorit o sută de ani de la ridicarea sa la rangul de Patriarhie, în cadrul ședinței solemne a Sfântului Sinod, desfășurată sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a avut loc și proclamarea generală a canonizării celor 16 Sfinți Români care au trăit în Secolul XX:  Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim, Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, Sfântul Preot Mucenic Constantin Sârbu, Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop, Sfântul Preot Mărturisitor Ilie Lăcătușu, Sfântul Cuvios Paisie de la Sihăstria, Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria, Sfântul Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeț, Sfântul Cuvios Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus, Sfântul Preot Mucenic Liviu Galaction de la Cluj, Sfântul Cuvios Mucenic Gherasim de la Tismana, Sfântul Cuvios Mucenic Visarion de la Lainici, Sfântul Cuvios Calistrat de la Timișeni și Vasiova, Sfântul Preot Mucenic Ilarion Felea, Sfântul Cuvios Iraclie din Basarabia și Sfântul Preot Mucenic Alexandru din Basarabia.
Această proclamare generală, exact în ziua celebrării Centenarului Patriarhiei Române, este sugestivă pentru comemorarea, în acest an, a duhovnicilor și mărturisitorilor ortodocși români din Secolul al XX-lea și ne ajută să înțelegem, prin cunoașterea vieții și activității lor pastorale și duhovnicești, pe de o parte, contextul politic comunist ateu în care au trăit ei timp de patruzeci de ani (1948-1989), pe de altă parte, eroismul lor spiritual dus până la capăt, uneori cu riscul pierderii vieții.
Cu privire la viața lor jertfelnică mărturisitoare, Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, spunea în anul 2017, următoarele: „Credința lor puternică și curajul de a-L mărturisi pe Christos au făcut din Biserica Ortodoxă Română una dintre instituțiile fundamentale ale rezistenței neamului românesc împotriva ateismului militant. Suferințele acestora constituie dovezi ale credinței și jertfelniciei creștine pe care trebuie să le prețuim, să le păstrăm permanent în memorie și să le transmitem generației prezente și celei viitoare” (Deschiderea lucrărilor Conferinței pastoral-misionare a clericilor din Arhiepiscopia Bucureștilor, București –
6 noiembrie 2017).
Meritată răsplată pentru acești oameni, slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române, care au suferit dar n-au trădat credința niciodată. Totuși, cum explicați dumneavoastră o anumită poziție negativistă din mass-media la adresa unor sfinți mărturisitori, acuzați de diferite orientări politice? Dacă ne aducem aminte chiar și primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, a avut probleme în acest sens.
Pozițiile defăimătoare, reducționiste și manipulatoare ale unei părți a presei din România, dar și din Europa, la adresa unora dintre duhovnicii și mărturisitorii români din Secolul al XX-lea, care și-au trăit viața în duhul autentic și vertical al credinței ortodoxe, adeseori, cu prețul suferințelor inimaginabile, din închisorile comuniste, nu sunt noi. Au fost invocate de regimul de stat comunist, după anul 1945, și au fost repetate, adeseori, după anii ’90, în mass-media românească, de cele mai multe ori pentru a lovi în Biserica Ortodoxă Română.Voi prezenta sumar un singur exemplu, cu privire la Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae.     
În data de 17 iulie 2024, Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” (INSHR-EW) a emis un comunicat de presă prin care-și exprima „mâhnirea” cu privire la hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, din 12 iulie 2024, de aprobare a canonizărilor unor clerici care „au exprimat opinii antisemite, au promovat curentul toxic legionar în anii ’30 și ’40, au făcut apologia Germaniei naziste, a legionarismului a legăturii dintre ortodoxie, etnocrație și naționalism și au împărtășit, prin vorbă sau faptă, valorile fascismului”, lucru care „nu ar fi în consonanță cu etica creștină și ar ridica semne de întrebare pentru trecerea lor în rândul sfinților”. Comunicatul menționa pe preoții Ilarion Felea, Ilie Lăcătușu și Dumitru Stăniloae. Metoda pe care o aplică INSHR-EW în comunicatul menționat este vădit părtinitoare și lipsită de profesionalism jurnalistic: extragerea tezistă a unor paragrafe din unele articole, urmărind manipularea publicului cititor, fără a ține seama de conținutul de ansamblu al articolului respectiv, de contextul social – istoric și de istoria mentalităților în care a fost întocmit acel articol.
Cum adică?
Cu privire la părintele Dumitru Stăniloae, INSHR-EW citează un singur paragraf dintr-un articol intitulat „Restaurarea românismului în destinul său istoric”, publicat  în ziarul „Telegraful Român”, 22 septembrie 1940, nr. 39/1940, în care face referire la proclamarea statului național-legionar, la 14 septembrie 1940, pe care-l definește ca „un stat străbătut de credința în Dumnezeu, cetăţuie avansată ce stă dârză şi inexpugnabilă în faţa
haosului păgân, sub patronajul Arhanghelului Mihail, războinicul lui Dumnezeu împotriva puterilor agresive ale răului” (p. 1).
Articolul menționat este mai nuanțat și ne ajută să înțelegem mai bine starea lucrurilor din România, din acei ani, și poziționarea părintelui Dumitru Stăniloae. Era menționată durerea cumplită care a cutremurat sufletul neamului românesc prin pierderea fulgerătoare a unei jumătăți din Ardeal (30 aug. 1940), după care urmează o radiografie a societății românești înaintea instaurării statului național-legionar: efectele negative ale corupției, masoneriei și sectelor în țară și deciziile generalului Ion Antonescu în acest sens, propaganda pentru ideologiile și practicile imorale, atee și masonice, batjocorirea lucrurilor sfinte ale creștinismului în manualele de liceu, promovarea doctrinei antireligioase a evreului Durkheim de către unii dintre miniștrii României, subvenționarea cu foarte mulți bani a unor publicații în care „se zeflemisea ortodoxia neamului, dar apărarea ei era interzisă”, degradarea și disprețuirea școlilor teologice, tratarea preoțimii ca pe o cenușăreasă etc. „Cum mai putea înainta astfel acest neam?”. Concluzia părintelui Stăniloae era că „singurul sprijin care ne rămâne este credința noastră inflexibilă în Isus Christos” și instaurarea la cârma statului a unei conduceri „care acționează sub porunca aspirațiunilor sufletului românesc”. Lecturat în ansamblul
articolului, paragraful evidențiat de INSHR-EW, are imediat o altă înțelegere.
Nu e de mirare, practica e veche. Ne aducem aminte cum s-a întâmplat cu opera lui Eminescu când, la reclamația rabinului-șef Moses Rosen, autoritățile române au scos din librării volumul  al IX-lea, al operelor poetului, în anul 1980. Continuați, vă rog!
În Arhiva Mitropoliei Ardealului din Sibiu, am identificat personal mai multe documente inedite, cu privire la poziția părintelui Stăniloae față de curentele politice din perioada interbelică, în care menționa în mod repetat „consecventa mea rămânere în afară de orice partid politic şi de orice ideologie de partid. Ca preot şi ca conducător al unei instituţii de formare a preoţilor, mi-am propus ca linie de conduită să rămân mai presus de împărţirile politice dintre credincioşi” (Arhiva Bibliotecii Mitropoliei  (ABM) Sibiului, Fondul Bălan, Act. 1035, 7 februarie 1946). Ca și ceilalți sfinți duhovnici și mărturisitori români din Secolul al XX-lea, Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae a fost un trăitor şi un mărturisitor exemplar al credinţei creştine ortodoxe, printr-o atitudine verticală de condamnare a ideologiei ateismului comunist, instaurat în Uniunea Sovietică, începând cu anul 1917, prezentând, în presa interbelică, influenţa distructivă a acestuia
asupra vieţii religioase în spaţiul ortodox. Atitudinea sa nu a fost una singulară, ci s-a înscris în contextul general istoric din România interbelică, în care Biserica Ortodoxă Română şi-a definit foarte clar poziţia faţă de politica regimului de stat comunist înregistrată în Uniunea Sovietică.
Asaltul înrăit asupra Bisericii Ortodoxe Române nu se oprește niciodată. Mai cunoașteți un alt caz de atacuri imunde asupra Bisericii?
Unul dintre combatanții și detractorii consecvenți ai părintelui Dumitru Stăniloae și ai Bisericii Ortodoxe Române, în genere, a fost, în ultimii ani, austriacul Oliver Jens Schmitt, care a publicat, în anul 2023, cartea: „Biserica de stat sau Biserica în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române” (1918-2023), Ed. Humanitas, București, 2023, în care critică gândirea părintelui Stăniloae cu privire la relația dintre națiune și ortodoxie, aruncând-o în coșul ideologiei legionare. Poziționarea Bisericii Ortodoxe Române față de mișcarea și ideologia legionară și implicit față de antisemitism, în perioada interbelică, constituie o temă care trebuie să fie analizată, în continuare, în cadrul cercetărilor istorice de specialitate. Cu siguranță că au existat clerici ortodocși care au simpatizat cu ideile mișcării legionare sau au fost și membri ai acesteia, în diferitele etape ale existenței mișcării respective, dar este absolut obligatoriu să cercetăm și să analizăm nuanțat această temă, fără ură și părtinire, să contextualizăm istoric, să diferențiem etapele de evoluție ale acestei mișcări politice și tipurile de atitudine înregistrate în epocă, să nu tragem concluzii pripite, să nu identificăm, fără discernământ, discursul Bisericii Ortodoxe Române din perioada interbelică cu discursul acestei mișcări  și ideologii politice, pentru că, astfel, vom cădea în plasa ideologiei teziste demolatoare.
Ne-ați vorbit până acum despre Istoria Bisericii Ortodoxe Române, predându-ne o minunată lecție de Religie și de înaltă conștiință, care a animat poporul în lupta cu cei care îl doreau îndepărtat de pe făgașul credinței ortodoxe. Pentru că acest dialog a fost centrat pe semnificația anului 2025 în viața Bisericii Ortodoxe Române și a Patriarhiei, cu prilejul celor trei evenimente despre care ne-ați vorbit până la acest punct, vă rog să treceți în revistă câteva dintre evenimentele pe care Biserica Ortodoxă Română, împreună cu toți slujitorii ei, le va organiza în acest an, spre mulțumirea enoriașilor. Potrivit Agenției de știri „Basilica” a Patriarhiei Române, în acest an vor avea lor câteva evenimente semnificative, care vor marca  tematica omagială și comemorativă a anului 2025:
● În data de 4 februarie 2025, cu prilejul sărbătoririi a 100 de ani de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie, a avut loc proclamarea generală a canonizării celor 16 Sfinți Români de către Patriarhul României înconjurat de ierarhii Sfântului Sinod. Ulterior, proclamarea locală a fiecărui sfânt va avea loc în eparhia care a înaintat argumentele canonizării lui, la data de prăznuire a acestuia.
● În data de 17 aprilie 2025, va avea loc pregătirea și sfințirea Sfântului și Marelui Mir, folosit la Taina Mirungerii și la sfințirea tuturor lăcașurilor de cult.
● Împlinirea a 140 de ani de la recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române va avea loc în data de 25 aprilie 2025 și va coincide cu sărbătoarea Izvorul Tămăduirii.
● În perioada 13-17 mai 2025 va avea loc, la București, Simpozionul internațional de Teologie dedicat Anului Centenar și împlinirii a 1.700 de ani de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea.
● Sfințirea Catedralei Naționale și deschiderea ei pentru slujire va avea loc duminică, 26 octombrie 2025. Catedrala Națională va fi sfințită de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului și de Patriarhul Daniel al Bisericii Ortodoxe Române, în prezența membrilor Sfântului Sinod.
Deși am ajuns, prea repede, la finalul dialogului de astăzi, pe un subiect de importanță națională pentru Biserica Ortodoxă Română și Patriarhie, deoarece am aflat o știre proaspătă, anume că, la jumătatea lunii ianuarie a acestui an, Biserica Ortodoxă Română a întronizat primul Episcop ortodox român al Irlandei și Islandei, în persoana Preasfințitului Părinte Nectarie, în Biserica Parohiei „Sfântul Columba”, din Dublin, capitala Irlandei, vă rog să ne spuneți ce semnificație are acest eveniment extern pentru Biserica noastră?
La momentul de față, pentru românii care locuiesc în afara granițelor României sunt organizate patru mitropolii cu treisprezece eparhii sufragane, trei episcopii aflate sub autoritatea directă a Patriarhiei Române, reprezentanțe și comunități ale Patriarhiei Române în străinătate și unități ortodoxe române din străinătate. Episcopia Ortodoxă Română a Irlandei și Islandei, cu sediul în Dublin, Irlanda, este o eparhie sufragană (subordonată – G.C) a Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale, alături de alte patru eparhii sufragane: Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Europei Occidentale, cu sediul în Paris, Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Marii Britanii și Irlandei de Nord, cu sediul în Londra, Episcopia Ortodoxă Română a Italiei, cu sediul în Roma și Episcopia Ortodoxă  Română a Spaniei și Portugaliei, cu sediul în Madrid.
Înființarea noii Episcopii Ortodoxe Române a Irlandei și Islandei și numirea Preasfințitului Părinte Nectarie pentru zecile de mii de români ortodocși care locuiesc în această parte geografică a continentului european, arată grija pastorală a Bisericii noastre pentru viața spirituală a acestora și, în general, faptul că nu-i sunt indiferenți milioanele de români plecați din România după anii ʼ90, să-și caute un loc mai bun de muncă pentru sprijinirea familiilor lor. Înființarea de eparhii și parohii pentru a oferi posibilitatea desfășurării în bune condiții a vieții bisericești a credincioșilor din afara României, în cadrul cărora aceștia pot să-și prezerve limba română, cultura și credința ortodoxă, demonstrează rolul fundamental al Bisericii Ortodoxe Române în păstrarea și articularea identității naționale ortodoxe românești.
Într-adevăr, iată încă o dovadă a activității Bisericii Ortodoxe Române, desfășurată în întreaga lume, acolo unde trebuie ținută aprinsă candela credinței, a Creștinismului și a Ortodoxiei. Mulțumindu-vă pentru amabilitatea de a ne împărtăși din cunoștințele dumneavoastră asupra Istoriei Bisericii Ortodoxe Române și a preocupărilor acesteia de a închina anul 2025 la două mari sărbători din viața Bisericii noastre și a unei comemorări, în încheierea acestui interviu vă rog să adresați câteva cuvinte cititorilor revistei noastre.
Gândul meu bun tuturor cititorilor revistei, ajutor și binecuvântare de la Dumnezeu!
Vă mulțumesc, în numele acestora, și aștept cu interes și cu plăcere viitoarea întâlnire cu domnia voastră, pe teme ca aceea, de pildă, din Cultura Religiei la români și la reflectarea acesteia în viața cotidiană, în prezența unor provocări înșelătoare, de natură socio-istorică. Vă mulțumesc!
Sfârșit
Interviu realizat de GEO CIOLCAN