Nu mai e vremea mea, pentru că nici nu a fost vreodată, chiar dacă unii m-au descris cu lumini de cer senin. Nu mai e vremea mea, pentru că m-am dezis de mult de şoricelul obraznic ce rodea, în magazia cu lemne, mustăţile de cîlţi albaştri ale bunicului, care stătea tolănit în jilţul său cu saltea din paie, după ce, toată tinereţea lui, cărase lada cu muniţie, luptînd pentru dezrobirea neamului său. El a trăit vremuri crîncene de război, care au transformat liniştea satului într-un coşmar. Îl văd cu tălpile bandajate, din cauza spinilor de pe cărările ducînd la fîntînile cu lacrimi de sub corhană. Erau lacrimile vădanelor ale căror bărbaţi au murit pe front. Şi erau lacrimile îndrăgostiţilor, a căror despărţire nefirească a pus punct pentru totdeauna planurilor lor de viaţă. Şi aşa am mers prin timp, gîndindu-mă la anii copilăriei mele, fără să-mi vîre cineva în cap fel şi fel de poveşti spăimoase, cum se întîmplă acum, cînd filmele de groază, cu imagini macabre, de pe tabletele copiilor sînt la modă. Lumea, în modernitatea şi mediocritatea ei, caută să se impună cu orice preţ, folosindu-se de toate mijloacele tehnice, trăgînd după sine tînăra generaţie în tărîmul horror bîntuit de dinozauri, crocodili, vampiri, extratereştri devoratori de cadavre, de femei ce poartă în pîntece balauri, precum şi de alte arătări, care îţi provoacă numai coşmaruri în somn. Toate acestea sînt oferite ca hrană spirituală pentru speţa umană. Iată unde s-a ajuns: să ne minţim că lacrima aduce bucurie şi că sfînta cruciuliţă de la gît îţi aduce bucata de pîine pe masă, fără să faci nimic. Ce grozăvie ordinară; dacă nu am fi cît de cît cu picioarele pe pămînt, am da crezare sporovăielilor acelora care ştiu să întreţină minciuna, spre a le fi lăudate faptele… Şi tot vedem asemenea scene teribile, de cînd urciorul de pămînt s-a spart cu apa doinelor noastre, întru adormirea românismului şi a umplerii ţării cu parveniţi. Doamne, nici nu mai ştiu cum să-mi folosesc sentimentalismul; nu am nici o vină că m-am născut cu el şi că-l trăiesc la scenă deschisă, în numele dreptăţii şi al adevărului că românii trebuie să lupte pentru întregirea neamului lor. Dar mă tem că într-o zi nu vom mai fi decît un cîmp de muţi şi surzi pe aici, că nimeni nu-şi va mai cunoaşte obîrşia, oricare ar fi ea. Şi asta pentru că există nişte oameni, puţini la număr, care fac experienţe pe noi, dar nu ca să ne fie bine, ci să aibă ei cu ce se juca în timpul lor de scrînteală. În atare situaţie, nu ştiu de ce mai e nevoie de muritorul de rînd, cînd nu are prea mare ştiinţă, ci doar dreptul la un cod numeric personal, ca să poată fi urmărit să-şi plătească taxa pentru cociobul lui de casă, impozitul pe aer, pe fum… La ce mai este nevoie de el? Doar pentru a-şi pune semnătura pe lista cu votul? Toate acestea mă deprimă şi îmi provoacă mari griji, dar nu pentru mine, fiindcă nu mai am nici ce cîştiga şi nici ce pierde, nu am iubiri pe care să le plîng şi nici livezi cu mere de aur. Îmi fac griji deoarece trăim într-o epocă în care fărădelegile sînt premiate şi scoase în faţă, pentru că escrocii au ştiut să-şi croiască drumul spre consolidarea puterii, strecurîndu-se ca viperele printre mărăcinişuri, pe sub stîncile înfierbîntate de razele soarelui. Numai că acestora li se poate veni uşor de hac, spre deosebire de marii fraudatori ai acestor vremuri, care s-au instalat la cîrma ţării şi care ne-au adus în robie, în timp ce oamenii de bună credinţă pleacă în bejenie din cauza asupririi şi exploatării la care sînt supuşi de către cei ce au legile şi pîrghiile puterii în mîinile lor. Ei au ştiut să dea cu jula în stînga şi în dreapta, trîntind la pămînt voinţa unor oameni care nu au avut cum să opună rezistenţă, întrucît legea nu va fi niciodată de partea celui necăjit. Prin urmare, toate părţile îşi urmăresc ideologia de partid cîtă vreme interesele personale primează. Şi atunci de ce mai vorbim de occidentalizarea românilor…? De ce mai vorbim de aliaţi, cînd aceştia nu fac decît să-şi atingă ţintele şi să-şi mărească profiturile cu forţa de muncă ieftină a românilor? Numai că românul, conştient sau nu, înalţă osanale acestor pungaşi, şi o face fără vreun avantaj anume, ci, din nefericire, spre pierderea identităţii sale, că, vorba ceea: fie ce-o fi, la ce ne mai interesează viitorul?!

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“