Colecţionarul de artă care a devenit o instituţie de patrimoniu
Krikor Zambaccian a realizat una dintre cele mai bogate, valoroase și frumoase colecții de artă din România, lucrări de sculptură, pictură, grafică și mobilier. Întreaga colecție a donat-o sta­tului român pe parcursul a trei momente. Prima donație a fost făcută în anul 1947 și a cuprins 205 picturi, 38 sculpturi, 8 piese de mobilier și casa sa din Strada Ing. Al. Davidescu Nr. 21 bis din București, în care colecționarul a continuat să locuiască împreună cu soția sa, Arșaluis Zambaccian, a doua a făcut-o în anul 1957, iar ultimele exponate au fost dăruite în anul 1962.
Pentru gîndul și fapta sa, Zambaccian primește din partea ministrului Artelor (1947), următoarea scrisoare de recunoștință: ,,Eu îi mulțumesc cu recunoștință domnului Zambaccian pentru darul făcut. Și îl asigur că tezaurul d-sale va fi păzit cu grijă și că el va fi pus la dispoziția mulțimilor, care, la rîndu-le, îi vor fi, generație după generație, recunoscătoare. În numele Majestății Sale Regelui, îi înmînez ordinul Meritul Cultural în grad de Ofițer, care i-a fost conferit ca semn de cinstire și prețuire pentru gîndul și fapta d-sale”. Dar șirul recunoștințelor nu se oprește aici.
În discursul rostit cu prilejul donaţiei Zambaccian către stat, poetul Tudor Arghezi a elogiat astfel gestul: „Dl. Zambaccian a dăruit ţării româneşti 240 de opere selecţionate, împreună cu clădirea din Parcul Filipescu. O enumerare rezumativă arată imensa bogăţie a noului muzeu: 18 Grigoreşti ai momentului culminant al artistului; 15 Luchieni, 8 Andreeşti celebri; 29 pînze de Petraşcu şi multe alte lucrări de mare calitate. În colecţiile sale, întemeitorul acestei pinacoteci a ştiut să cuprindă şi colecţia – în ceea ce a fost mai de valoare – a lui Alexandru Bogdan-Piteşti, al cărui nume, oricare ar fi opinia juridică asupra lui, e strîns legat de frămîntările artistice din ceasul decisiv al avîntului paletei româneşti. Dl. Zambaccian dă totul şi nu cere statului în schimb nimic”.
Iată și alte mărturii ale contemporanilor săi: ,,Te-ai desbrăcat de averea ta, te-ai coborît de la proprietar ce erai al comorii tale de artă și te-ai lăsat numai custode. Joacă înaintea ochilor mei, ca niște gheiseri, depărtate comparații celebre și, în talgerul acestui cuvînt familiar pe care ți-l rostesc, cînt întru slava faptei tale, un șirag de mărgăritare. Dar giuvaerul cel mai scump nu pot să ți-l făurească elogiile noastre, fiindcă ți l-a făurit și ți l-a dat sufletul tău, cînd ai conceput acest lucru rarissim: exproprierea ta nu numai voluntară, dar entuziastă, în favoarea noastră, a celor mulți!” (Gala Galaction). Dania lui Zambaccian ,,îl așază, pe el, printre marii ctitori ai neamului – mărturisește Mihail Sadoveanu – și gestul său are o însemnătate deosebită pentru vremurile pe care le trăim”.
Ultimii ani ai vieţii i-au adus amărăciunea şubrezirii sănătăţii. S-a îmbolnăvit de Parkinson, apoi de cataractă şi inevitabil a orbit. Cea mai grea pedeapsă pentru iubitorul de frumos. Dar frumosul îi rămăsese în faţa ochilor minţii.
Finalul unei vieţi dedicate artei
O evocare emoționantă a ultimilor ani ai marelui iubitor de artă aparține maestrului Corneliu Baba, care scria în ,,România literară (nr.46), sub titlul ,,Lamento inutil”: ,, În anul 1957, Zambaccian deja suferind m-a rugat să-i fac un portret. Venea în atelier adus de un nepot, se așeza sprijinit de baston, somnola, iar uneori, izbucnind într-un hohot de plîns, repeta mașinal: «vor să-mi ia muzeul»”.
Prevestirea lui Zambacu s-a adeverit. În 1962 se stinge din viață, suferind și cu vederea pierdută.
La moartea colecționarului, revista ,,Steaua” nota: ,,Înzestrat cu bunul simț, sensibilitatea şi generozitatea unui adevărat suflet de artist, cel a cărui dureroasă pierdere o consemnăm în aceste puţine rînduri a ştiut să-şi cîştige, prin consecventa exemplaritate a vieţii, ca şi prin substanţiala sa contribuţie la dezvoltarea culturii noastre artistice, preţuirea şi dragostea unui întreg popor. Autodidact – notează el, în paginile unei confesiuni — mi-am făcut o educaţie à rebours şi totuşi nu regret, căci în loc să mă înalţ la frumuseţea clasică, prin scripetele formelor didactice, am descoperit-o singur, tîrîndu-mă pe brînci spre piscurile ei şi consider aceasta ca un privilegiu. Premisele unei asemenea formaţii, ca şi cercetarea principalei opere a vieţii sale – muzeul ce-i poartă astăzi numele – atestă înalta vocație de veritabil «amator de artă», cum i-a plăcut, cu modestie, să se considere, consemnîndu-şi autobiografia spirituală. Gustul său s-a dovedit aproape întotdeauna fără greş, intuind şi consacrînd valori autentice, într-o perioadă dominată, am spune, de carierismul mediocrităţilor «oficiale». De la Luchian, căruia îi închină în colecţia sa un adevărat «altar», şi pînă la Ciucurencu, prezent în aceeaşi colecţie cu o serie de pînze într-adevăr antologice – aproape toţi reprezentanţii de seamă ai picturii noastre moderne îi datorează acestui îndrăgostit al formelor plastice şi al culorii ceva din arta şi prestigiul de care se bucură astăzi. De aceea, ca şi acela al marilor dispăruţi pe care i-a admirat şi i-a sprijinit cu simţirea şi generozitatea sa de poet, numele său va stărui luminos în memoria posterităţii, ori de cîte ori vor fi rememorate destinele plasticii româneşti din această glorioasă jumătate de veac”.
După dispariția colecționarului, muzeul său se destramă. Abia în 1966, la intervenția oamenilor de artă ai Uniunii Armenilor din România, ,,Muzeul Zambaccian” se reîntoarce la vechea locuință, de unde fusese ,,dat afară”.
(va urma)
R.M.