Krikor Zambaccian, creatorul unui muzeu al frumuseţii pentru uzul tuturor (I)
  • 22-05-2023
  • 0 Comentarii
  • 167
  • 0


Colecționar, critic de artă, membru corespondent al Academiei Române, Krikor Zambaccian a descins în România direct pe malurile Pontului Euxin, unde și-a demonstrat calități de negustor textilist. Apoi s-a mutat cu domiciliul în București, legîndu-și numele de arta românească, avînd vocație și un entuziasm de nedescris. A fost prietenul celor mai renumiți artiști ai penelului din România interbelică, pe care i-a susținut materialicește, stimîndu-i și ocrotindu-i. Și-a creat un muzeu al frumuseții, pentru uzul tuturor, în care a adunat cîteva sute de capodopere ale celor mai de seamă artiști plastici români și străini. Într-o vreme, cînd oficialitățile vremii manifestau indiferență față de artă și artiști, Zambaccian s-a dorit a fi un ,,protector al artelor”, iar mecenatului său i s-a potrivit un nume sinonim, rostit de toți: ZAMBACU.
Un Mecena al zilelor noastre, născut pentru a servi arta
Krikor H. Zambaccian s-a născut pe 6 februarie 1889 la Constanța, într-o familie de armeni, Hagop și Anita. Tatăl era originar din Cezareea Capadociei și era contabil la o casă de negoț de fire și țesături de import. Tînărul Krikor a urmat liceul la București, mergea frecvent la Ateneu, la expoziții de artă și la Pinacotecă. Prima sa achiziție a fost o cromolithografie numită Beethoven, pe care a cumpărat-o cu cinci lei și a agățat-o deasupra patului, iar a doua a fost un ghips executat de un italian ambulant, era o mască mortuară a lui Beethoven și a costat doi lei. Cele două piese au reprezentat începutul colecției tînărului armean.
Cu ocazia Expoziției Jubiliare care s-a organizat la Palatul Artelor în anul 1906, i-a venit ideea de a achiziționa cîteva lucrări ale pictorilor Nicolae Grigorescu, Nicolae Vermont, Arthur Verona și Kimon Lughi, i-a cerut tatălui său 500 de lei, dar a cumpărat un singur tablou, peisajul numit ,,La seceriș” al lui Verona.
În anul 1907, Zambaccian s-a înscris la Institutul superior de comerț din Anvers și apoi la cel de la Paris. Cînd s-a întors la București, a început să frecventeze mediile artistice ale anilor 1920 – 1930, a colecționat lucrări de artă contemporană ale pictorilor deja consacrați, dar și ale unor debutanți, a cumpărat
apoi opere de Nicolae Tonitza, Iosif Iser, Alexandru Ciucurencu, Gheorghe Petrașcu, Theodor Pallady și Ion Andreescu.
Într-un articol publicat în 1938 în Universul literar, Zambaccian scria despre fascinanta lume a anticarilor bucureșteni: ,,În cartierul Sfînta Vineri se mai găsesc cîteva dugheni, cimitire de fel de fel de lucruri înglobate în termenul generic de Obiecte de artă şi antichităţi ce se citeşte pe firmele atît de pretenţioase ale acestor prăvălii. Nu sînt un obișnuit cercetător al locului, căci adevăratele obiecte de artă sînt aşa de rare şi nu se cam găsesc pe aici, dar îndărătinicia unor reputaţi «dénicheurs» mai face noi prozeliţi, pînă ce un scandal cum a fost cel recent al tablourilor false sau greşit atribuite lui Grigorescu trezeşte pe unii dintre ei. Dar, totuşi, o plimbare prin aceste locuri nu e lipsită de interes, căci tipurile ce le întîlneşti obișnuit au un pitoresc specific şi, apoi, clientela care aparţine tuturor straturilor societăţii dă un colorit variat mediului.
Prin prăvăliile acestea te împiedici de fel de fel de clienţi, unii vînzători, alţii cumpărători şi după tonul şi ţinuta patronului poţi identifica felul clientului, căci patronul e indiferent şi rezervat cu cei ce oferă şi foarte afabil cu amatorii. Aici ar trebui gravate pe uşă cuvintele: Lasciate ogni speranza, voi che’ntrate…
Iată o bătrînă discretă care, prin ţinuta ei, trădează origine nobilă. Foarte resemnată, hazardează ultimul «Saxe» primit în dar de nuntă prin secolul trecut, colo în fund un adolescent oferă foarte sfios o candelă de argint, cine ştie ce mister se ascunde în cazul lui, căci e la vîrsta pubertăţii; într-un alt colţ, un domn foarte elegant, o figură ca de ceară pe care un monoclu o mai înviorează, scoate din buzunarul pantalonului cu o dexteri­tate prodigioasă un bibelou, păstrînd morga imperturbabilă pînă la sfîrşitul tranzacţiei; în altă parte, o biată femeie nu poate înţelege cum negustorul oferă aşa de puţin pe un aubusson, cînd soţul ei îl cumpărase înainte de război pe un preţ înzecit şi în lei aur, nu lei de astăzi!
Părăsesc melancolic aceste heca­tombe de nădejdi şi mă gîndesc cum fiecare suflet necăjit moare cîte puţin cînd se desparte de acele obiecte ce-i erau aşa de dragi. Păşind aşa, cufundat şi trist, sînt întîmpinat cu un salut foarte reverenţios de către unul din aşii cartierului, anticarul Beniamin, care mă întreabă foarte discret dacă m-ar interesa un minunat tablou de Mirea şi mă pofteşte puţin în dugheana lui.
În bazarul încărcat cu fel de fel de obiecte rare, tablouri, statui, argintărie, bibelouri, ceasornice, mobilă, console, lămpi, oglinzi, în sfîrşit, labirint de vechituri, de-abia ne putem strecura pînă-n odaia din fund, unde dintr-un lot de cadre, Beniamin îmi scoate un portret de Mirea şi mi-l prezintă cu un aer pretenţios.
La vederea portretului, am rămas consternat şi am amuţit.
– Cum, tocmai dumneavoastră, «Maestre», acest tablou nu vă spune nimic?
– Ba din contră, îmi spune ceva, i-am răspuns. Și cît ceri pe el?
– Vedeţi, pentru dumneavoastră, cu­nos­cător – şi apoi de mult nu am avut onoarea şi plăcerea să vă servesc – vă fac un preţ special, numai 15.000 lei”.
Un lucru mai puțin cunoscut astăzi este că Zambaccian a inventat conceptul de consignație de artă, după al II-lea război mondial, deschizînd primul magazin de acest tip pe Calea Victoriei, în București, denumit Romarta (Arta Românească).
(va urma)
R.M.

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite