– Cum a reînviat Germania sfîșiată de război și a determinat viitorul întregii Europe –


Prietenia atlantică
Negocierile istorice cu Hrușciov și reluarea relațiilor cu URSS nu au oferit însă nici o speranță de reunificare a Germaniei. Dimpotrivă, confruntarea dintre blocul socialist și țările din Occident s-a încins în anii ’50. În politica externă, Adenauer a fost catalogat drept un adversar înflăcărat al socialiștilor internaționali, prin urmare, în confruntarea cu tabăra comunistă, RFG nu a putut să nu ia partea altor țări occidentale. Cu toate acestea, vecinii, în special francezii, se temeau de o nouă renaștere a Germaniei – după cele două războaie mondiale, înarmarea germanilor părea o idee periculoasă. Dar remilitarizarea RFG era inevitabilă, deoarece URSS părea din ce în ce mai amenințătoare: în 1949, prima bombă atomică sovietică a fost testată, iar trupele de ocupație sovietice staționate în Germania numărau sute de mii de soldați. În același timp, principalele țări NATO nu erau pregătite să țină sub control această amenințare pe pămînturile Europei: britanicii erau ocupați cu restabilirea economiei, francezii cu războaiele coloniale din Indochina și Africa, SUA cu un război cu Uniunea Sovietică. În Coreea, Alianța se întărea ca forță antisovietică (în 1954 URSS a încercat să solicite aderarea la NATO, dar a fost refuzată cu hotărîre) și avea nevoie de un avanpost anti-bolșevic în Europa. Prin urmare, în 1955, alianța militară s-a extins pentru a include statul vest-german, iar Adenauer a obținut pentru RFG atributul de țară suverană.
O condiție prealabilă pentru remilitarizare și intrarea în NATO a fost însă ca forțele armate germane să nu aibă propriile lor arme chimice, biologice și nucleare. Această situație persistă și în zilele noastre: singura armă atomică de pe teritoriul german sînt bombele atomice ale SUA. În același sens, s-a extins și interacțiunea Germaniei cu vecinii săi. Cu toate acestea, nu fără probleme. Cert este că la scurt timp după venirea la putere, Konrad Adenauer a pus problema revenirii controlului german asupra celor mai mari regiuni industriale – bazinul carbonifer Saar și regiunea siderurgică Ruhr. Controlînd și, de fapt, gestionînd producția acestor regiuni, Aliații au încercat să reducă potențialul industrial al Germaniei – inclusiv prin limitarea producției. Pînă în 1950, echipamentele au fost scoase din 706 întreprinderi, iar producția de oțel a fost redusă cu 6,7 milioane de tone.
Adenauer a fost consecvent, dar situația s-a oprit din cauza poziției intransigente a Marii Britanii și Franței, interesate nu doar de aprovizionarea neîntreruptă cu cărbune, ci și de o garanție a neagresiunii din partea Germaniei în viitor. Atunci viitorii părinți ai integrării europene, printre care s-a numărat și politicianul francez Jean Monnet, au găsit o soluție elegantă: au propus lichidarea guvernului de ocupație din Saar și Ruhr, pentru a asigura deplina suveranitate germană asupra regiunii, dar în același timp să transfere industria cărbunelui și a oțelului sub controlul unui organism internațional în care nici germanii, nici francezii nu ar putea lua măsuri unii împotriva altora. „Această propunere reprezintă primul pas concret către federația europeană, imperativul menținerii păcii”, spunea Jean Monnet, Șeful Comisiei generale franceze pentru planificare.
Declarația ministrului francez de Externe Robert Schuman a subliniat, de asemenea, că unificarea industriilor cărbunelui și oțelului, ca parte integrantă a procesului de producție a munițiilor, va face războiul dintre Germania și Franța „nu numai de neconceput, dar și imposibil din punct de vedere material”. „Unificarea popoarelor Europei necesită eliminarea confruntării seculare dintre Franța și Germania. Toate acțiunile întreprinse ar trebui să afecteze în primul rînd aceste două țări”, spunea diplomatul. Implementarea acestui plan a fost susținută atît de Germania, cît și de Franța, iar apoi i s-au alăturat alte patru țări – Italia, Belgia, Țările de Jos și Luxemburg. Astfel, în 1952, a fost înființată Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) – o piață deschisă pentru cărbune și oțel cu prețuri stabilite liber, pe care au lucrat companii private din țările participante. Datorită acestui acord, monopolurile, taxele vamale și fiscale au fost eliminate și legislația a fost unificată pentru o mai strînsă integrare economică.
Pentru Germania, această asociere a reprezentat o oportunitate pentru o dezvoltare industrială rapidă și de încredere: Ruhr și Saar nu numai că au revenit în curînd la economia țării, dar s-au și trezit în centrul unui miracol economic, deoarece creșterea economică foarte rapidă (9% pe an) a generat o cerere mare de cărbune și oțel. Pentru Franța și restul aliaților coaliției, începutul integrării regionale a devenit o garanție că Germania nu va mai începe un război, pentru că acum economiile și finanțele țărilor europene erau strîns împletite. Dar realitatea a depășit toate așteptările: cooperarea s-a dovedit a fi atît de benefică pentru țările participante, încît acestea au continuat să o extindă. Deja în 1954, Adunarea CECO a adoptat o declarație privind continuarea integrării: francezii doreau să unească industria nucleară, germanii doreau să creeze o piață comună a mărfurilor. Aceste măsuri au fost susținute de țările Benelux, cărora li s-au alăturat ulterior și alte state europene. Datorită acestui fapt, au fost luate decizii de creare a Euroatom și a Comunității Economice Europene (CEE), două asociații care au stabilit principiile de bază și proiectarea integrării pînă la crearea Uniunii Europene în 1993.
Pentru Konrad Adenauer, pașii spre integrare nu au fost doar acțiuni în interesul populației germane, ci un fel de datorie morală: după cum au remarcat biografii, în discursurile sale el a spus că se considera în primul rînd un european, apoi un german. După ce a trăit două războaie, el nu a crezut într-o „cale specială” pentru Germania în afara restului Europei și a pus cu sîrguință bazele unei comunități paneuropene. „Știm că acum avem nevoie de o altă perspectivă, una care să nu stabilească noi frontiere în Europa, să le schimbe sau să le mute. Trebuie să eliminăm granițele pentru ca în Europa să apară regiuni economice care ar putea deveni baza unității europene a popoarelor”, declara la acea vreme Konrad Adenauer.
După cum subliniază politologul Mihail Golovanov, solidaritatea cu ordinea mondială postbelică fondată de SUA, stabilită de Adenauer, a costat Germania modernă o parte din suveranitatea sa. „Populația, conștientă de ororile războiului, era gata să plătească un astfel de preț pentru confortul și securitatea zilnică sub umbrela nucleară a NATO”.  Istoricul Alexei Filitov, la rîndul său, notează că pînă în 1963, cancelarul, preocupat de criza din Caraibe și de pericolul războiului nuclear, a început să se îndrepte către poziții mai conciliante în relațiile cu Uniunea Sovietică – dar atunci era deja timpul să renunțe la putere. „Pentru mine, cel mai important este să mă adresez persoanelor simple. Dacă mă înțeleg, atunci scopul meu este atins. Nu mi-e frică de moarte, este doar interesant ce se va întîmpla cu Germania și Europa cînd eu nu voi mai fi”, spunea încrezător Konrad Adenauer.
Un contemporan al lui Adenauer, corespondentul The New York Times Drew Middleton, credea că la sfîrșitul anilor 1950, cancelarul, care intrase în al nouălea deceniu de viață, încă se îndoia că cineva îi putea continua politica. Chiar și în ajunul demisiei, nu a crezut în adepții săi și s-a gîndit cum să-și mențină puterea. Dar deja țara se săturase de „mîna puternică” a cancelarului, criticile la adresa figurii de neînlocuit a Bătrînului deveneau din ce în ce mai mari, iar CDU își pierdea treptat din popularitate. În 1963, a fost demarat planul de înlocuire a sa cu un vechi aliat, economistul Erhard. Membrii de frunte ai partidului nu au intervenit în acest sens. Martorii oculari la votul în consiliul de conducere al partidului, la care Adenauer și-a anunțat demisia, au spus că pentru el părăsirea funcției a fost un eveniment dificil, în ciuda tuturor onorurilor și discursurilor solemne de rămas bun.
În anii următori, ca membru al Bundestagului, a participat din ce în ce mai puțin la viața politică a germanilor; timp de doi ani a fost președinte al partidului, și și-a sfătuit colegii. Ieșind din această funcție, în discursul său de rămas bun, cancelarul a acordat multă atenție URSS. El a prezis de fapt perestroika și căderea regimului sovietic și a cerut reconsiderarea rușilor – poate acesta a fost cursul urmat de Angela Merkel în încercările ei de a construi relații de prietenie cu Rusia. După ce s-a pensionat în cele din urmă, fostul cancelar a lucrat la „Memorii” și a făcut vizite internaționale: s-a întîlnit și cu liderul spaniol Francisco Franco, pe care l-a lăudat pentru efortul depus în a uni națiunea după războiul civil.
Adenauer a murit la vîrsta de 93 de ani, după o serie de atacuri de cord. Înmormîntarea lui s-a ținut cu mare solemnitate. Oamenii și-au putut lua rămas bun în Catedrala din Köln, iar la ceremonie au venit șefii multor state europene. După slujbă, sicriul a fost ridicat pe un afet de tun, care a mers de-a lungul Rinului pînă la Rondorf, și apoi pînă la locul de înmormîntare. Mii de germani au urmărit cortegiul funerar de pe terasamente, iar cînd Adenauer a părăsit Köln pentru ultima oară, tunurile au tras focuri de armă și doisprezece aeronave au survolat Rinul. La ceremonia de înmormîntare au participat doar membrii familiei, iar Paul Adenauer, fiul cancelarului, preot, a ținut o slujbă emoționantă.
Numele lui Konrad Adenauer a intrat ferm în istoria lumii. Cu politica sa sînt asociate redresarea economică a Germaniei după cea mai mare catastrofă a Secolului XX, dobîndirea suveranității statului și dezvoltarea legăturilor interstatale. La fel ca mulți politicieni ai generației sale, după Primul Război Mondial, și-a dat seama că relațiile puternice și egale cu vecinii nu se pot realiza decît prin integrare economică. „În secolele trecute, cărbunele și oțelul au fost folosite pentru fabricarea de arme și au divizat popoarele Europei. Să sperăm că acum cărbunele și oțelul îi vor uni în acțiuni comune”, a spus politicianul despre crearea CECO, prototipul Uniunii Europene.
Chiar și în timpul domniei lui Konrad Adenauer în Germania, europenilor le-a devenit clar că un miracol economic și cea mai eficientă cooperare cu vecinii pot fi realizate numai pe baza integrării economice, care merge mult mai departe decît retorica prietenească. Cu toate acestea, nu numai instituțiile care funcționează bine și stabilitatea politică sînt importante pentru aceasta, ci și stabilitatea economică, fără de care este imposibil să se implementeze vreun proiect pe termen lung.
Sfîrșit
N.K.