– Cum a reînviat Germania sfîșiată de război și a determinat viitorul întregii Europe –


Un primar dezamăgit (2)
În 1944, Gestapo a început o vînătoare de personalități marcante din Republica Weimar. La sfîrşitul războiului a mai fost un val de represiuni. Adenauer a fost arestat și sub suspiciunea de activități anti-statale și a fost amenințat că va fi trimis la Buchenwald, dar a evitat o astfel de soartă. Biografii mărturisesc că un fost aliat din Partidul de Centru, la acea vreme maiorul Wehrmacht Fritz Schliebusch, l-a ajutat în acest sens. Dar poliția a reușit să-l găsească pe fugar. Adenauer și salvatorul său au fost trimiși într-o tabără din Köln, unde Schliebusch a murit de tifos. Dar Adenauer a fost din nou norocos: nu a stat mult timp după gratii, în parte datorită eforturilor fiului său Max, locotenent de la Wehrmacht. În plus, armata se grăbea să se retragă din Köln. Odată cu sosirea aliaților, Adenauer a fost numit mai întîi consilier al administrației ocupației, iar apoi reinstalat în funcție. Astfel a început un nou capitol în viața lui.
Democrați, creștini!
Britanicii și americanii care au fost în contact cu Konrad Adenauer au remarcat faptul că el nu era în mod clar un susținător al ocupării pămînturilor sale natale și că merita să fie tratat cu atenție. Chiar nu-i plăceau străinii și nu era dornic să lucreze sub controlul lor. Cu toate acestea, a văzut Köln zăcînd în ruine și a înțeles că era puțin probabil ca cineva să poată reface orașul mai bine decît el. La scurt timp, Adenauer a fost din nou înlăturat din post și catalogat drept un aliat nu foarte de încredere al învingătorilor. Dar nici această rușine, nici vîrsta care se apropia de 70 de ani nu l-au împiedicat să-și continue activitatea.
După cum subliniază istoricul Aleksey Filitov, dimpotrivă, demisia sa i-a adus avantaje politice, altfel în ochii germanilor ar fi arătat ca un protejat al ocupanților. Chiar și atunci, cu mult înainte ca germanilor să li se permită să formeze din nou organizații politice, Adenauer a început munca de revigorare a Partidului de Centru. Sub masca organizațiilor religioase, în țară au început să apară celule ale viitoarei Uniuni Creștin Democrate (CDU). De dragul unirii organizațiilor disparate într-un partid și datorită mobilizării politice a cetățenilor, Adenauer a călătorit personal prin provincia Rinului rostind discursuri înflăcărate.
CDU și principalul său adversar, Partidul Social Democrat din Germania (SPD), au fost uniți de antipatia față de formele totalitare de guvernare. Dar au fost, totodată, dezbinați de puternicele dezacorduri asupra unor chestiuni foarte importante: creștin-democrații erau idealiști și susținătorii unei economii de piață, în timp ce socialiștii visau la socializarea industriei și la planul de stat. Deși administrația de ocupație britanică a fost de partea acestora din urmă, CDU a înregistrat cele mai bune rezultate la primele alegeri pentru Landtag (parlamentul local).
Cînd forțele aliate au creat un nou stat, RFG, pe locul zonelor de ocupație, succesul CDU s-a repetat la alegerile pentru primul său parlament. Oponenții politici au spus că este timpul ca liderul creștin, în vîrstă de 73 de ani, să se retragă. Este puțin probabil că rivalii săi și-ar fi imaginat că Adenauer va lucra încă 14 ani înainte de a se pensiona.
Constructorul noii Germanii
În 1949, după victoria Partidului Creștin la alegerile parlamentare, Adenauer a devenit primul cancelar al RFG și adevăratul tată al noului stat german. Deja la următoarele alegeri, creștin-democrații au primit mult mai multe voturi, iar patru ani mai tîrziu au obținut majoritatea absolută. Și existau motive pentru un astfel de sprijin popular. Primul cancelar a jucat un rol important în reconstruirea economiei germane după război; în ciuda idealismului creștin al CDU și a criticilor socialiștilor pentru materialismul lor marxist, cancelarul a căutat să facă cît mai mult posibil pentru bunăstarea materială a Germaniei. Planul Marshall l-a ajutat în acest sens, program care a presupus alocarea de bani nu numai aliaților din coaliția anti-Hitler care au suferit de pe urma războiului, ci și Germaniei distruse.
Trebuie spus că toate unitățile de producție ale celui de-al Treilea Reich au înregistrat pagube ireparabile: multe fabrici s-au oprit nu din cauza economiei, ci din cauza prăbușirii sistemului de conducere și a relațiilor industriale. Cu toate acestea, aceste capacități industriale trebuiau utilizate în mod corespunzător. Pentru aceasta, Adenauer avea mulți ani de experiență managerială. Reforme financiare bine gîndite și o politică fiscală care a ținut cont nu numai de interesele giganților industriali, ci și ale micilor întreprinderi și ale clasei de mijloc, fapte caare au contribuit la gestionarea corectă a ajutorului extern și a resurselor interne. Iar rezultatele nu au întîrziat să apară – economia s-a revigorat treptat. Planul Marshall a făcut posibilă restabilirea rapidă a infrastructurii și demararea lucrărilor marilor fabrici, iar datorită împrumuturilor accesibile și a unui sistem fiscal flexibil, în Germania au apărut tot mai multe industrii mici și întreprinderi de familie care au contribuit la bunăstarea populației. Printre altele, noul stat nu a trebuit să cheltuiască bani pe armată – în primii ani după înfrîngerea din război, Aliații nu au permis Germaniei să aibă propriile forțe armate.
După cum explică președintele Societății Bismarck din Moscova, Mihail Golovanov, Adenauer a reușit să stabilească vectorii dezvoltării țării, care sînt implementați în mod constant pînă în prezent. Nu a fost ușor, dar încrezător și clar, el a stabilit principiile ordinii germane: o economie de piață cu orientare socială. Un astfel de sistem punea, fără echivoc, asupra cetățenilor apți de muncă responsabilitatea pentru cei care încetaseră să lucreze. Adenauer, care a fost numit „Bătrînul” nu numai de adversarii politici, ci și de susținători, avea grijă de pensionarii germani și, chiar cu propria înfățișare, le reamintea aliaților și adversarilor că, mai devreme sau mai tîrziu, toată lumea va îmbătrîni. El nu a folosit, în mod fundamental, termenii „capitalism” și „socialism”: în opinia sa, o astfel de opoziție este o caracteristică a trecutului, iar societatea modernă este reconstruită spre un nou scop – o creștere constantă a nivelului de trai al tuturor segmentelor populația.
În ciuda dragostei sale pentru democrație, Adenauer a rămas un om al vechii școli imperiale, ceea ce însemna că nu era loc pentru sentimentalism în activitatea sa. Se știe că era foarte ferm în convingeri și că, într-o dispută parlamentară, era gata să-și distrugă retoric adversarul – să accentueze aspectele negative, să descurajeze cu pretenții neașteptate, chiar să devină intruziv. Cu toate acestea, biografii subliniază că, oricît de dur a fost cancelarul în controversă, a criticat pe toată lumea doar în privat și a evitat să bîrfească. Viața politică a Germaniei postbelice ar fi putut fi mult mai tulbure – este suficient să spunem că, în timpul vieții sale, au fost publicate aproximativ 22 de mii de caricaturi ale „bătrînului Konrad”. Nici opinia publică, nici intrigile oponenților politici nu l-au abătut pe cancelar de la parcursul său. În discursurile publice, raționalitatea argumentelor sale a fost completată de simplitatea formulării. Un astfel de discurs, perfect inteligibil, a atras încrederea alegătorilor.
Conducerea fermă și imperturbabilă a lui Adenauer a permis CDU să urmeze o politică consecventă timp de mulți ani. Konrad Adenauer a devenit părintele nu numai al Constituției Republicii Federale Germania, care este în vigoare pînă în prezent, ci și al structurii noii republici germane.
În anii de după război, el era îngrijorat de probleme mai stringente: după procesele de la Nürnberg, Germania trebuia să facă față cumva moștenirii naziste. Nikolai Epple, în cartea sa „An Inconvenient Past”, subliniază că la acea vreme germanii, în cea mai mare parte, nu erau pregătiți să-și asume vina colectivă pentru crimele naziștilor și responsabilitatea aparatului de stat. Considerentele pragmatice au jucat un rol major: Adenauer a semnat de două ori un ordin de amnistie pentru membrii NSDAP și, deși se vorbea deja despre vinovăția întregului popor german, în toți anii conducerii sale, foștii naziști au constituit un procent remarcabil din angajaţii organelor de stat. Discuția despre vinovăția colectivă nu a început cu adevărat sub Adenauer – pocăința germană s-a manifestat îndeosebi spre sfîrșitul anilor 1960, dar era ferm convins că statul trebuie să-și asume responsabilitatea pentru cele întîmplate.
În ciuda faptului că mulți germani nu au susținut plata despăgubirilor către Israel, cancelarul a „împins” decizia privind o despăgubire mare –  de peste trei miliarde de mărci – pentru statul evreu. În același timp, cu aprobarea sa, a început o anchetă mai amănunțită a crimelor de război, o proiecție masivă de filme despre regimul nazist și curățarea teritoriului de lagărele de concentrare, producții de care erau atrași tineri din toată Germania.
În 1955, Adenauer a reușit să rezolve o altă problemă importantă pentru germani – miile de prizonieri de război care pînă atunci se aflau în lagărele de prizonieri de război din URSS. Istoricul Alexei Filitov își amintește un fapt puțin cunoscut: cancelarul german și președintele Consiliului de Miniștri al URSS Nikolai Bulganin se cunoșteau deja la momentul întîlnirii de la Moscova. La începutul anilor 1930, Bulganin, pe atunci șeful Consiliului Local al Moscovei, a venit la Köln pentru a face schimb de experiență cu primarul orașului. Adenauer și-a amintit de el ca fiind un „om politic talentat” și un „tip drăguț” în general. Nu este clar dacă această amiciție a jucat un rol în acele negocieri de la Moscova, dar prizonierii au fost returnați în Germania.
(va urma)
N.K.