Motto: ,, Magistrații români, pilde de echilibru și echidistanță, gata să judece corect pe oricine. Pe oricine care e atît de prost să nu știe cum merge Justiția în România” (Presa centrală).

Cîndva, Napoleon Bonaparte spunea că ,,Justiția ajunsă pe mîna nebunilor este vitriolul oricărei societăți”, iar gl.(r) Mircea Chelaru, în cartea sa, ,,România moluscă”, a scris: ,,Justiția este oarbă de-a binelea, și asta pentru că mai întîi s-a lăsat pipăită, apoi s-a cerut violată cu voluptatea prostituatei de centură de către plătitorul politic. S-a pus sub comanda zilei cu o nonșalanță de budoar, păstrîndu-și duplicitatea. Ea însăși aparține unui sistem cariat de elemente ordinare și corupte. Ridicolul a pus stăpînire pe întreaga tagmă, asasinînd nu numai încrederea în actul justiției, ci însăși conștiința dreptății”.
Deși ,,Nullum judicium sine lege” (,,Nici o judecată în afara legii” – n.n.) este principiul fundamental al căii spre Adevăr și Dreptate, în România nu poate fi vorba de așa ceva. Toate monitorizările și rapoartele internaționale au concluzionat că justiția românească este varză, iar presa centrală a semnalat continuu faptul că ,,Justiția este profund imorală, coruptă pînă-n măduva oaselor, de fapt fiind vorba de un sistem care a produs la nivel național un adevărat genocid”. Amintiți-vă de acel ambasador american la București, care a spus că ,,Reforma justiției românești este o caricatură”.
Ce mai, Justiția românească a ajuns piatra de moară a întregii societăți. Se zice că, dacă judecătorii români ar fi făcut parte din instanța de la Nürnberg, Hitler ar fi luat 6 ani cu suspendare, Himmler, 2 ani la locul de muncă, iar Mengele și Goering ar fi primit despăgubiri. De menționat că pînă și Consiliul Superior al Magistraturii (Consiliul Sublim al Matrapazlîcurilor) a concluzionat că ,,Magistrații sînt slab pregătiți”, adică ,,gura păcătoșilor adevăr grăiește”.
Iată de ce, la noi, pușcăriile sînt arhipline cu amărîți care au furat o pîine, un sac de lucernă sau 3-4 scînduri dintr-un gard, asta în timp ce marii infractori sînt scăpați printre degete sau eliberați pe caz de boală – platfus, greață sau mătreață. Dacă ai o vilă cu piscină, te poți învîrti de o condamnare la domiciliu, iar dacă ești analfabet funcționat, poți obține eliberarea scriind un volum literar sau un tratat științific, puțin mai groase ca o lamă de ras. Vorba lui Corneliu Vadim Tudor: ,,Justiția românească e-un gunoi/ Corupți, pramatii și lichele/ Nu-i poți schimba – îi apără Mafia/ Parcă-s niște duhuri rele”.
De reținut și faptul că, ani la rînd, Institutul Național de Statistică a făcut publice rezultatele unor studii, care au cutremurat întreaga societate: ,,Judecătorii ocupă locul doi în topul corupției” (sic!). Astfel se explică apariția, pe prima pagină a publicațiilor din presa centrală, a unor titluri precum: ,,Sîntem judecați de infractori”; ,,Justiția – pericolul social nr.1”, sau ,,Coldea și Dumbravă transmiteau judecătorilor ce condamnări să dea”.
Sînt multe de spus, dar cert e faptul că, în România, justiție nu a fost, nu este și nu va fi niciodată, iar pentru a mă conforma principiului ,,Actori incumbit probatio”, sînt nevoit să prezint cîteva ,,performanțe” ale acestei justiții caricaturale. Așadar, citiți și vă cruciți!
Voi începe cu celebrul ,,caz Țundrea”, considerat cea mai mare eroare judiciară după 1989. Marcel Țundrea, un cetățean simplu și de bună credință, a fost condamnat, în 1992, la 25 de ani de pușcărie pentru viol și uciderea victimei. Faptele s-au petrecut la marginea unui drum ce trecea prin mijlocul cîmpului, numai că, despre făptaș nu se știa mai nimic. La un moment dat, s-a găsit o bătrînă care a mărturisit organelor de cercetare penală că l-a văzut pe respectivul om mergînd pe acel drum, în intervalul săvîrșirii crimei. Deși cel în cauză nu a recunoscut acuzațiile ce i s-au adus, în urma celor declarate de acea femeie, și a unei probe de sînge care, pe baza unei tehnici înapoiate, indica grupa sanguină A2 (pe care o avea și el, și victima), a fost condamnat, iar anchetatorii au fost răsplătiți cu prime pentru ,,cazul rezolvat”. Doar că, după 11 ani, ,,martora-cheie”, fiind grav bolnavă, s-a dus la un preot să se spovedească, recunoscînd: ,,Părinte, îți mărturisesc că am mințit în fața anchetatorilor!”. În plus, abia în 2004, un test ADN a dovedit că nu Marcel Țundrea este cel care a comis faptele îngrozitoare. Așa s-a făcut că, după ce a făcut 12 ani de pușcărie, fără să fi fost vinovat, bietul Țundrea a fost eliberat, însă un an mai tîrziu, s-a stins, răpus de bolile căpătate după gratii. E bine de știut că, la acea vreme, România devenise SINGURA ȚARĂ DIN LUME în care se înființase Asociația Victimelor Magistraților, dar căreia procurorii și judecătorii refuzau să-i acorde personalitate juridică, pe motiv că ,,În România nu există victime ale Justiției!”. Abia după vreo 14 ani, Instanța Supremă de la Strasbourg a obligat Statul Român să acorde dreptul legitim de funcționare respectivei asociații. Dar să continuăm cu prezentarea unor ,,performanțe” juridice de-a dreptul năucitoare.
Într-un sat din mijlocul Bărăganului, pe drumul principal, un copil de 14 ani a fost călcat de o mașină și ucis pe loc, chiar pe trecerea de pietoni. Șoferul s-a dovedit a fi sub influențe bahice, dar nu mai conta nimic, pentru că era fiul unui om de vază. Drept urmare, chiar în noaptea de după producerea accidentului, dungile albe ale trecerii de pietoni au fost acoperite cu smoală și revopsite cu vreo 10 metri mai la vale. A fost mutat chiar și indicatorul, concluzia procurorilor și a procurorilor fiind aceea că ,,mortul e vinovat, întrucît nu a traversat pe trecerea de pietoni”. Știu aceste cazuri de la cei care s-au înscris în Asociația Victimelor Magistraților din România, eu fiind unul dintre fondatorii acesteia.
Am cunoscut atunci o mămică disperată, care, cu fața inundată de lacrimi, căuta dreptatea într-un deșert al crasei incompetențe, povestea sa fiind de-a dreptul incredibilă. Avea o fiică de vreo 25 de ani, care se iubea cu un tip cam gelos. Locuiau împreună în București, la etajul IX al unui bloc din cartierul Berceni. Într-o noapte, între cei doi s-a iscat o ceartă, care s-a amplificat și s-a finalizat cu uciderea fetei. Ca să creeze impresia unei sinucideri, criminalul a dus cadavrul ,,iubitei” cu liftul, pînă la parter, a ieșit din bloc și a așezat-o pe pămînt, în zona de sub balconul locuinței respective. Numai că a făcut o mică greșeală, în sensul că nu s-a orientat corect în privința balconului. Spun asta, pentru că așezarea cadavrului ar fi trebuit, spre a fi credibilă căderea de la etaj, în stînga intrării în bloc, nu în dreapta, după cum a procedat ucigașul. Pe lîngă asta, existau amprentele criminalului, urme ale agresiunilor fizice, plus că nu existau indicii clare – oase rupte, creieri împrăștiați, bălți de sînge ce ar fi rezultat din contactul victimei cu solul, după o cădere de la etajul al IX-lea. Concluzia unică a procurorilor și judecătorilor a fost șocantă: SINUCIDERE! Firesc, s-a pus în discuție și faptul că victima ar fi sărit de la un balcon aflat în stînga intrării în bloc, și a fost găsită, în dreapta, la vreo 8 metri distanță. Aici nu mai era vorba de probă juridică, ci de logică elementară, dar cine să înțeleagă asta? Sentința a fost definitivă: SINUCIDERE, în motivare regăsindu-se și concluzia că ,,sinucigașa a fost găsită la circa 8 metri distanță de punctul perpendicularei traiectoriei, din cauza faptului că s-a aruncat de la o înălțime mare și vîntul bătea foarte tare”. Deci, victima devenise un fulg luat de vînt, și chiar de ar fi fost găsită pe fundul mării, s-ar fi scos din discuție vîntul și s-ar fi invocat o supertornadă.
Oricum, este clar pentru toată lumea că ,,Lipsiți de conștiință, magistrați în robe pătați/ Își bat joc de cauze și oameni disperați/ În mîna lor Legea-i un moft, chiar nulă/ Păcat! Act al Dreptății, îți plîng de milă!” (subsemnatul). Dar, hai să vă arăt un caz, legat de o bătrînică în baston, care mergea pe trotuarul unui bulevard din capitală. La un moment dat, cînd a ajuns în dreptul unei curți cu porțile duble larg deschise, s-a trezit trîntită pe asfalt de o mașină ieșită cu viteză din curte. Ghinion, vor zice unii, dar organele judiciare au avut o cu totul altă părere: ,,Dacă femeia în vîrstă ar fi mers mai încet, nu ar fi ajuns în dreptul porții chiar în momentul în care ieșea mașina!”. Deci, ca să o luăm altfel, biata femeie s-a făcut vinovată că a avut viteză cînd mergea pe trotuar. NO COMMENT!
Iată de ce neîncrederea în actul de justiție ocupă primul loc în sondajele de opinie, ca să nu mai vorbim de faptul că, potrivit unui raport întocmit în 2018 de Consiliul Europei, privind eficiența justiției, ,,România este singura țară din Europa în care jalnica prestație a judecătorilor este răsplătită cu salarii cu mult mai mari decît salariul mediu pe țară”.
De fapt, Legea nr. 303/2004 reprezintă cea mai mare bătaie de joc la adresa echității sociale, beneficiarii ei fiind componenții acestui sistem satanic. Astfel, la art. 70, alin. 1, se spune că ,,Judecătorii și procurorii beneficiază anual de un concediu de odihnă plătit, ce însumează 35 de zile lucrătoare”, ceea ce înseamnă că, împreună cu zilele de sîmbătă și duminică, acest concediu are un total de... 49 de zile. Pe lîngă asta (v. alin. 5), ,,Judecătorii și procurorii în activitate sau pensionari, precum și soții și copiii aflați în întreținerea acestora beneficiază, în mod gratuit, de asistență medicală, medicamente și proteze”. Mai mult, acești boieri bugetari ,,beneficiază și de transport gratuit pentru șase călătorii pe teritoriul țării, cu trenul, mașina, avionul, sau decontarea a 7,5 litri de combustibili la suta de km” (v. art. 80). Se vorbește și de faptul că magistrații vor avea ratele la apartament plătite de stat, legea a trecut de Senat, fiind avizată și de CSM, al cărui halucinant argument sună așa: ,,Se va accelera piața imobiliară prin creșterea cererii de achiziționare de imobile sau de construire de clădiri noi, fiind astfel create sau menține numeroase locuri de muncă”. Vorba lui Corneliu Vadim Tudor, care a fost o victimă a acestui sistem ticăloșit: ,,Justiția noastră de rahat/ A stat capră, să ia ciubucul/ Asta-i țară? Ăsta-i stat?/ Cum de nu v-a înghițit pămîntul?”.
Toată lumea știe că magistrații au un jurămînt, însă puțini sînt cei care-l urmează: ,,Jur să respect Constituția și legile țării (nu se respectă nimic! – n.m.), să apăr interesele țării (ce vrăjeală! – n.m.), drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor (recitiți exemplele de mai sus – n.m.), să-mi îndeplinesc cu onoare (care? – n.m.), conștiință (care? – n.m.) și fără părtinire (am văzut cum – n.m.) atribuțiile ce-mi revin. Așa să-mi ajute Dumnezeu!” (art. 92, Legea nr. 92/1992). În primul rînd, cred că ați recunoscut celebrul limbaj de lemn, ca să nu mai vorbim de faptul că la o Justiție coruptă pînă-n măduva oaselor, nu știu de ce ne mai încurcăm cu asemenea texte imbecile, mai ales că procurorul Portocală a inventat cel mai modern și potrivit jurămînt: ,,Să moară mama, de nu vă paradesc pe toți!”.
Adevărul este că (In)Justiția românească e un blestem, s-a răspîndit precum o ciumă, ne-a ucis, ne-a și învins, ne-a îngropat cu totul, România devenind un cimitir al nedreptății veșnice. Despre aceleași racile care macină societatea românească scria și Mihai Eminescu în ziarul ,,Timpul”, în 1887: ,,Mita e-n stare să pătrundă orișiunde în țara aceasta; pentru mită, capetele cele de mai sus ale administrației vînd sîngele și averea unei generații. Oamenii care au comis crime grave se plimbă pe stradă, ocupă funcții înalte, în loc de a-și petrece viața la pușcărie... Funcțiile publice sînt, adesea, în mîinile unor oameni stricați, loviți de sentințe judecătorești. Elemente economice nesănătoase, jucători la bursă și întreprinzători șarlatani se urcă cu repejune în clasele superioare ale societății omenești. Partidele, la noi, nu sînt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute nației în ajunul alegerilor. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia și Camora, care miroase de departe a pușcărie”. Observați că tot ce a scris Eminescu în urmă cu 150 de ani reprezintă o copie fidelă a celor ce se întîmplă astăzi, motiv pentru care, arăta el, ,,românii părăsesc țara lor ca șoarecii o corabie care arde”.
Sincer să fiu, eu cred că magistrații români, pe lîngă faptul că sînt diletanți și dovedesc o crasă incompetență, ei sînt și... ATEI, necunoscînd faptul că termenii de Justiție, Dreptate, Adevăr, Echitate sau Lege au un caracter divin, și nici unul dintre ei nu poate fi omis la judecata de Apoi a Bunului Dumnezeu. Nu scapă nimeni – de circumstanțe atenuante, clemență sau iertare nu poate fi vorba, chiar dacă în viața pămîntească mulți își fac iluzii că nemerniciile lor rămîn în veci nepedepsite. Este așa, pentru că, spre exemplu, în Proloage (viața sfinților), în capitolul dedicat zilei de 19 mai, există un text intitulat ,,Cuvînt către judecători, ca să judece cu dreptate”, în care se spune așa: ,,Să înțelegi bine pricina și cu dreptate să judeci. Nu-ți este ție de folos să iei mită. Să nu dai dreptate celui nedrept, chiar și prieten de-ți va fi. Măcar și frate de-ți va fi, să nu-i dai dreptate cînd nu are, și pe cel drept să nu-l judeci cu patimă. Că de la Dumnezeu se pogoară plata, spre casa celor ce judecă strîmb. Și, pentru lacrimile celor drepți, cu moarte rea îi ucide, și pe fii lor în robie îi risipește (...)”.
Deci, stimați procurori și judecători, toți cei care, de-a lungul timpului, ați distrus încet și sigur Justiția din aceasta țară, aflați că nu veți avea nici o scăpare, chiar dacă mulți dintre voi mai au și tupeul de a se declara cu conștiința împăcată (cum?). Pe noi, victimele voastre, nu ne mai ajută cu nimic vreo demisie de-a voastră sau o baie de scuipați pe care o meritați din plin. Un genocid ca acela produs de voi nu poate fi sancționat doar cu parul. Oare cîți dintre voi v-ați rugat, precum magistrații Imperiului Roman, fapt descris în ,,Pandecte”, lucrare apărută în vremea împăratului byzantin Iustinian cel Mare (483-565), o culegere a tuturor legilor romane și a opiniilor juriștilor asupra principalelor probleme de drept?
,,Ajută-mă, Doamne!
(...) Fă-mă să fiu drept și hotărît, cinstit și curat, moderat și blînd, deschis și umil. Să fiu necruțător față de greșeli, dar înțelegător cu cei care greșesc. Prieten al Adevărului și ghid pentru cei care-l caută. Să fiu cel ce aplică legea, dar, înainte de toate, acel care o împlinește.
(...) Sentința mea să poată aduce ușurare celui mîhnit și curaj celui persecutat. Ea să sece lacrimile văduvei și să înceteze plînsul orfanilor. (...)
Și, în sfîrșit, cînd, într-o zi, voi muri, va trebui să apar în fața Ta, pentru ultima judecată, privește cu milă spre mine. Pronunță, Doamne, Sentința Ta! Judecă-mă ca Dumnezeu, Eu am judecat ca om”.
Știți cîți magistrați români cunosc sau au auzit de această rugăciune? NICI UNUL. De fapt, au și ei scuze: textul este prea lung, îi apucă somnul, ca să nu mai vorbim că lipsesc și pozele. Totuși, le dau un sfat: ,,Demisia! Cărați-vă cu toții!/ Demisia! Cît mai puteți s-o dați/ Asta nu-i justiție, la braț cu hoții,/ E jurămîntul pe care-l încălcați!” (Corneliu Vadim Tudor).
Citiți, multiplicați și dați mai departe!
P.S. – Unde pot găsi o carte despre reforma justiției românești?
       – La raionul de S-F-uri.
VALENTIN TURIGIOIU