Jurnalul unui prigonit: Nichifor Crainic
  • 24-07-2021
  • 0 Comentarii
  • 113
  • 3

Au fost vremuri cînd despre Nichifor Crainic (1888-1967) nu se mai știa nimic, deși, în perioada interbelică, jucase un rol important în cultura și politica românească – poet creștin militant și ziarist, profesor de teologie și animator cultural, eseist și doctrinar gîndirist, academician, deputat și ministru, deținut politic. În această ultimă ipostază se cuvine să reținem că nu l-a agreat nici un regim. Regele Carol al II-lea l-a aruncat în închisoare cu două acuzații: ar fi calomniat-o pe Elena Lupescu și ar fi contribuit la asasinarea lui I.G. Duca, în 1933. Iar comuniștii l-au potcovit cu 15 ani la Aiud, Gherla și în alte locuri, pentru ,,crime de război”. Cei mai în vîrstă îl uitaseră de tot, iar tinerii nici nu auziseră de el. Dar, nici după 1990 nu intrase, în vreun fel, în centrul atenției generale. N-am văzut comemorări, filme sau articole despre viața și opera lui Nichifor Crainic, că nu degeaba fusese academician. Doar într-un manual de clasa a XII-lea de acum vreo 10-15 ani am găsit o referire de cîteva rînduri la Revista ,,Gîndirea”, pentru care era acuzat că ar fi propovăduit un ,,patriotism de nuanță religioasă și existențială și o înnoire morală îndoielnică”, cu trimitere la simpatiile sale mai vechi pentru Mișcarea lui Zelea Codreanu. Doar în memoriile altor foști deținuți politici, preoți și mireni, am găsit consemnate, în fel și chip, unele informații despre trecerea sa pe pămînt, pentru unii, laudative, pentru alții, defăimătoare. Astfel, Ion Ianolide își aduce aminte că, la Aiud, Nichifor Crainic ținea prelegeri de religie, istorie națională, filozofie și literatură, urmărite cu atenție și de ceilalți deținuți, și de gardieni deopotrivă. La început, gardienii îl șicanau prostește: ,,Scrie pe hîrtie că nu există Dumnezeu și îți dau arpacaș pînă te saturi”. Iar el a scris: ,,Nu, există Dumnezeu”. Într-un tîrziu, cedaseră: ,,Mă, da’ deștept mai ești!”. Povestea aceea cu hrana zilnică a fost calul de bătaie al detractorilor, care l-au acuzat că, în lăcomia sa, era în stare să-și toarne la gardieni tovarășii de suferință.

După eliberarea din detenție (1962), Nichifor Crainic a așteptat în zadar să-i fie recunoscute meritele, așa cum s-a întîmplat cu atîția alți scriitori, susținînd că, datorită reeducării, în concepțiile sale au intervenit schimbări majore, care îi dau ghes să participe și el la construirea socialismului. Dar, postura de oportunist nu l-a ajutat prea mult. Ce-i drept, va fi integrat în redacția Revistei de propagandă externă ,,Glasul Patriei”, la fel ca alți foști deținuți politici, precum Radu Gyr, Vasile Militaru, Vasile Voiculescu sau Camil Petrescu, va primi o pensioară și o cămăruță cu chirie în palatul de la Mogoșoaia, și cam atît. Motivul marginalizării lui Nichifor Crainic ar fi fost, susține Marian Popa, editarea sa de către exilații din Occident, precum și publicarea în ,,Scînteia” a unui articol laudativ la adresa socialismului, gest semănînd mai degrabă cu o șopîrlă, o ofensă la adresa regimului. După 1990, tot ce i s-a permis a fost editarea unui volum conținînd versuri din închisoare - ,,Șoim peste prăpăstii” (1990), precum și două volume de memorialistică - ,,Zile albe, zile negre” (I: 1991 și II: 1996). Tîrziu (2015), Editura ,,Floare Albă de Colț” a reușit să tipărească o ediție integrală, cu o prefață, note și biografie semnate de Florin Duțu. Dar, paradoxal, această atitudine incalificabilă a autorităților de dinainte și de după 1990 a avut și o latură pozitivă: numai așa s-a putut prelungi, aproape o jumătate de secol, legenda unei mari injustiții.

Nichifor Crainic și-a redactat memoriile între anii 1944 și 1947, pe cînd se ascundea prin Transilvania. Avem de-a face cu un text curat, căruia i s-ar fi distrus ultimele 14 pagini, se pare, cele mai interesante. O vreme, manuscrisul a fost păstrat, cu mari precauții și riscuri, de părintele Arsenie Boca, prietenul său, dar a putut fi tipărit abia după prăbușirea comunismului. La o primă evaluare, lectura notațiilor te cucerește prin informații (mai ales cele de nuanță politică, dar nu știm cît de exacte) și maniera stilistică adoptată.

Nichifor Crainic (pe numele său adevărat Ioan Dobre) s-a născut într-o familie de țărani săraci din satul Bulbucata, de pe malul Argeșului. Primele 5 clase le-a făcut în sat, avîndu-l ca învățător pe unicul Constantin Spâneșteanu, un dascăl excepțional, din stirpea mai cunoscuților Bădița Vasile, Bazil Drăgoșescu sau Neculai Busuioc, formați la școala lui Haret și eternizați de Ion Creangă, Caragiale sau Sadoveanu. Bulbucata, sat de cîmpie, care va deveni sursă epică și lirică și pentru alți scriitori, precum Zaharia Stancu, Marin Preda sau Marin Sorescu. O minunăție care i-a marcat copilăria - pădurea de tei și o constatare cu valoare de maximă: ,,Frumoasă e lumea lui Dumnezeu, dar atît de greu se trăiește în această lume!”. Importanța familiei cu rolurile ei vechi este covîrșitoare. Tatăl este modelul uman – muncă, morală, aspirație spre înălțarea economică și spirituală a neamului cu orice sacrificiu. Urmează episodul Seminarului Central din București, unica șansă pentru copil să se salveze, devenind preot sau învățător. Aceasta este o experiență mult peste ,,Fabrica de catiheți de la Fălticeni” sau ,,Fabrica de popi de la Socola”. Ion Dobre intră primul, cîștigîndu-și mult-dorita bursă, dar, pentru manuale și haine, tatăl este obligat să vîndă unicul porc și unul dintre cai. Urmează notațiile despre primele impresii din școală, cu profesorii și colegii din clasele mai mari. Vecernia este un miracol: ,,Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă... Să se îndrepte rugăciunea mea ca tămîia înaintea Ta...”. În 1907, Nichifor Crainic publică primele versuri în ,,Viața Românească”, ,,Luceafărul”, ,,Ramuri”, ,,Cosîn­zeana”, ,,Neamul Românesc”, ,,Dacia”. Urmează un mare succes cu Revista ,,Gîndirea” (1926-1944). Firesc, va veni și rîndul primelor volume de versuri: ,,Șesuri natale”, ,,Icoanele vremii”, ,,Darurile pămîntului”, ,,Țara de peste veac”. Apar primele pagini de doctrină ortodoxă, prilej de nemulțumire pentru ideologii de mai tîrziu.

Să răsfoim mai departe jurnalul lui Nichifor Crainic. În 1912, se înscrie la Facultatea de Teologie, dar nu va practica niciodată preoția. Momentul 1916, cînd începe războiul și este mobilizat, ca soldat sanitar, la spitalele din Iași, sufocat de refugiați. Frig și mizerie cumplite. Politicieni hoți și nepăsători. Popor nenorocit. Cu toate acestea, un neam care l-a dat pe Eminescu n-are cum să piară. Pansează răni groaznice. Tifos exantematic. În publicațiile lor, N. Iorga și Al. Vlahuță întrețin încrederea în izbînda finală. Prin comparație, în Bucureștii ocupați de nemți, C. Stere, filogerman declarat, scoate ziarul ,,Lumina”, la care scrie și Rebreanu. Ei, și? Poate n-o fi avut sărmanul unde să publice în altă parte. La fel precum Slavici și Arghezi, colaboratori la ,,Gazeta de București”, scoasă de nemți. Ca întotdeauna, intelectualii sînt niște curve: și cu poporul, și cu nemții. Printre ei, G. Galaction și mitropolitul Iuliu Scriban. Numai Iorga și Vlahuță o țin drept. Amintirile din a doua parte a jurnalului conțin aventuri picarești și de moravuri, apreciate de cititori. Care găsesc peste tot intrigi, boicoturi, impostură și provocări diabolice pentru subminarea românismului promovat de Iorga, A.C. Cuza, Codreanu. Biserica e lașă, cum va fi și mai tîrziu. În 1920, devine student în Filozofie la Viena. Împreună cu Lucian Blaga, proaspăt doctor în Filozofie, vizitează galerii de artă și zăbovește în sălile de concerte. În 1925, este numit profesor de Mistică la Universitatea din Chișinău. În 1929, ajunge deputat. Surprinzător, se manifesta intolerant cu dementul de Panait Istrati, care tot batjocorește numele României. Să nu surprindă această atitudine a lui Nichifor Crainic la adresa intelectualilor din vremea sa, dar, acesta este rolul unui jurnal: să ajungă terenul pentru unele răfuieli personale, căci, altfel, ar fi mai greu, din pricina confruntărilor directe. În 1933, îl cunoaște pe Zelea Codreanu, căruia îi pune la dispoziție ziarul ,,Calendarul”, pe care abia îl scosese. Susține mișcările naționaliste și de înnoire morală, conduse de O. Goga, A.C. Cuza, Gr. Forțu, Z. Codreanu. Consideră că intrarea lui Nae Ionescu în Garda de Fier va însemna sfîrșitul legionarilor. Un gînd al lui Nichifor Crainic, valabil și pentru politicienii de astăzi: ,,Ca om independent, cine pleacă și vine la guvernare o face pentru a slugări camarila Serivciilor. Dar, procedeul în sine este intolerabil pentru demnitatea poporului român”. Anul 1940 este aducător de vești bune pentru Nichifor Crainic. Mai întîi, este numit doctor honoris causa al Universității din Viena și, mai apoi, membru al Academiei Române, unde îi revine fotoliul lui O. Goga, mort în 1938. Discursul de recepție este rostit în onoarea ,,Poetului pătimirii noastre”, care-i marcase tinerețea. Și două rele: mai întîi, în iulie 1940, prin Pactul Ribbentrop-Molotov, sovieticii ne răpesc Basarabia și nordul Bucovinei. Și mai apoi, prin Diktatul de la Viena, pierdem nord-vestul Transilvaniei. 6 septembrie: abdicarea regelui Carol al II-lea, care măcelărise teritoriul țării, întregit prin jertfa a milioane de români. Noiembrie 1941: asasinarea lui Nicolae Iorga, marele dascăl de istorie națională, umple de furie întreaga societate românească. În semn de protest, Emil Cioran și Mircea Eliade ies din Mișcare. Ianuarie 1941: rebeliunea legionară. 27 martie: Nichifor Crainic este ales ministrul Propagandei într-un guvern condus de generalul Ion Antonescu. Primele contre cu Ică Antonescu îi inspiră următoarele notații: ,,Ică Antonescu, obscur țuțăr al lui Gheorghe Brătianu, care, în spiritul vremii, face figura vițelului de poartă nouă”. Ceva mai tîrziu, cei doi Antonești, tulburați că Nichifor Crainic le face opoziție, trag sforile, și Furtuna Ioana, fata lui Crainic, intră în pușcărie total nevinovată. Prigonit din toate părțile, poetul naționalist e gata să moară. August 1944: este dat afară din Uniunea Scriitorilor și din Uniunea Ziariștilor Români. Cărțile îi sînt scoase din circuit. ,,Gîndirea” este suprimată. ,,Criminalul de război” Nichifor Crainic este aruncat în închisoare pentru 15 ani, fără să fi fost judecat. Condamnă cameleonismul lui Gala Galaction care se dăduse cu nemții, ocupanți ai Bucureștilor în 1916. Nu-l agreează nici pe N.D. Cocea. Ignorantul Ștefan Voitec, un dușman al culturii române. Este dat afară și din Academie și reprimit cu greu în 1995, post-mortem. Între anii 1944 și 1947 este transfug prin Transilvania, transfug în țara sa, sub o identitate falsă: negustorul Ion Vladimir Spînu. Obosit și nedorind să facă vreun rău protectorilor săi, în cele din urmă, se predă și se alege cu 15 ani de temniță grea. În 1958, prietenii și admiratorii îl sărbătoresc cu prilejul împlinirii a 70 de ani de viață. ,,Cine vrea să mă cunoască cu adevărat, să mă caute în paginile Revistei «Gîndirea» și ale ziarului «Calendarul», în cursurile de la Facultatea de Teologie, în cărțile mele. Acolo sînt eu, un pumn de țărînă sub cruce...”.

PAUL SUDITU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite