Avea 19 ani Irina Procopiu (1873-1954) cînd s-a apucat să scrie ,,Pagini de jurnal (1891-1950)”, o lucrare în limba franceză și cu intarsii de română, germană, engleză și italiană. Manuscrisul s-a aflat, multă vreme, în posesia doamnelor Ina Rișcuția și Irina Iamandi, nepoata și strănepoata memorialistei, care, mai apoi, l-au încredințat istoricului Georgeta Filitti. După traducerea și corectarea unor date istorice, la care a mai adăugat o necesară introducere, note și comentarii, Georgeta Filitti a predat materialul Editurii ,,Polirom”. Care în anul 2016 l-a pus pe piață sub forma unui volum masiv, numărînd peste 700 de pagini, plus 14 fotografii de familie. A rezultat o scriere bogată în informații despre o epocă dominată de mari convulsii sociale și politice. Cît privește stilul artistic, remarcăm eleganța exprimării care oscilează adesea între duioșie și afecțiune pentru cei loviți de soartă, dar și ironie, cum este cazul cu domnul C., ,,soldățoi cu purtări de crap amorezat”, sau G.I., care își mărturisea focul inimii prin sora lui. Nu scapă de ironie nici chiar Dinu Brătianu care ,,îi plăcuse o clipă și se gîndea că dacă o va cere de nevastă, nu va zice nu”. Sarcasmul ei se îndreaptă, cu precădere, spre oportuniștii care, pînă la 23 august 1944, erau, după caz, carliști, legionari sau germanofili (ca de exemplu Victor Eftimiu sau Alexandru Rosetti), pentru ca, a doua zi, să devină brusc filosovietici.
Paginile de jurnal din perioada 1891-1850, rămase de la Irina Procopiu, oferă o privire lucidă peste vremuri, cu lumini și umbre din istoria nu prea îndepărtată a României, ,,La Belle Époque”, anii interbelici, de mare avînt economic și cultural, al doilea război, precum și dramaticele răsturnări politice și sociale de după 23 august 1944, care aveau să ducă la dispariția unor categorii sociale, incapabile să se adapteze la transformări, dar și la apariția unei societăți noi, formată din dezgustătorii oportuniști și din cei care, pînă atunci, îngroșau rîndurile dezmoșteniților.
Avea doar 19 ani Irina Procopiu cînd s-a apucat să-și noteze trăirile și spaimele că ar putea să rămînă nemăritată sau părerile despre viața muzicală bucureșteană, premierele teatrale, filmele cu precădere americane, la mare căutare. Ea se alătură altor intelectuale – Jeni Acterian, Cella Delavrancea, Alice Botez și Alice Voinescu, Anna Kretzulescu-Lahovari, Matilda Ghyka, Martha Bibescu, Elena Văcărescu sau Ana de Noailles - ,,tinere fete în floare”, cum le numise generos Marcel Proust. Toate aveau să lase posterității notații jurnaliere deosebit de interesante. La fel de strălucitoare se vădește a fi și falanga tinerilor intelectuali, filozofi, eseiști, poeți, dramaturgi, precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Nae Ionescu și Mihail Sebastian, Constantin Noica, Lucian Blaga, Petre Țuțea, Alexandru Mironescu, Petre Pandrea, Ion Mihai Cantacuzino, Camil Petrescu, Mircea Vulcănescu sau Nichifor Crainic. Unii reușiseră să plece din țară la timp, alții, rămași aici, aveau să ispășească ani grei în închisorile comuniste, unde se va muri pe capete.
Irina era fata generalului Anton Berindei și a Mariei Brăiloiu. Crescuse într-o familie de intelectuali și primise o educație aleasă. De mică își dorise o viață extraordinară, iar dorința i se va împlini. A trăit evenimente istorice cruciale și a cunoscut figuri marcante ale politicii – Brătienii, I. Gh. Duca, Armand Călinescu, Nicolae Titulescu – și ale culturii românești din prima jumătate a Secolului al XX-lea. A avut prietene din protipendada bucureșteană – Cella Delavrancea, Elisa Știrbei (căsătorită, prima dată, cu Al. Marghiloman și apoi cu Ionel Brătianu), arhiducesa Ileana, Maruka Cantacuzino și George Enescu, Olga Greceanu. Un grup de prietene îl formează văduvele: Veturia Goga, Nadia Duca, Georgeta Otescu, de care se simte foarte legată, căci și ea trecuse prin momente grele – divorțată de primul soț și văduvă după cel de-al doilea. Noroc cu cele 3 fiice, nepoții și strănepoții, care îi vor însenina anii bătrîneții. Dar persoana de care s-a simțit atrasă cu toată ființa a fost Regina Maria. Devenindu-i doamnă de onoare, în perioada 1914-1938, a însoțit-o în toate drumurile ei din țară și din străinătate pînă în 18 iulie 1938, cînd moartea suveranei a îndoliat întreaga țară.
În vara anului 1893, Irina Procopiu se mărită cu Louis Blanc, un arhitect elvețian stabilit în București, ,,deștept și manierat”. De ziua ei, îi oferise flori, de tulpinile cărora legase monede din aur. Va avea de la el două fiice: Marie-Louise și Coletta. Foarte îndrăgostită de soțul ei, are totuși sentimentul că ceva nu merge în această căsătorie și că despărțirea nu e prea departe. ● ,,13 martie 1897, București. Sînt obosită de viață, căsătoria e o instituție caraghioasă, ea e sclavia veșnică a femeii. E plicticos ca o plesnitoare...”. După divorțul de acest elvețian, se recăsătorește cu avocatul și ziaristul Ion Procopiu. Mai are o fiică: Elena (Lila). Din nou nefericită. În 1917 avocatul moare.
Din cauză că multe caiete s-au pierdut, jurnalul are o întrerupere în perioada 30 martie 1897 - aprilie 1923. Așa se face că nu știm împrejurările în care, din 1914 și pînă în 1938, Irina Procopiu a devenit una dintre doamnele de onoare ale Reginei Maria, precum și multe amănunte din viața ei. De asemenea, nu cunoaștem nimic despre căsătoria Marioarei (Mignon) și a Elisabetei, fiicele Reginei, prima cu Alexandru, regele Serbiei, și cealaltă cu regele Greciei. Educată în cultul discreției și al exteriorizării cu parcimonie a sentimentelor, doamna de onoare de la Cotroceni lasă arareori să răzbată informații în afara Palatului și din viața Reginei, altele decît cele oficiale, optimiste și pline de condescendență. ● ,,5 septembrie 1930. Moartea colonelului Christopher Thomson o umple de tristețe pe Regină”. Abia după dispariția ei, apar în paginile jurnalului amănunte despre purtarea condamnabilă a Regelui Carol al II-lea față de mama sa, pe care o exilase la Balcic, fiindcă nu o agrea pe Elena Lupescu. Sau imediat după abdicarea acestuia. ● ,,7 septembrie 1940. Carol al II-lea pleacă din țară, iar bietul Rege Mic, Mihai I, plînge întruna”. În atare situație, Mareșalul Ion Antonescu o cheamă în țară pe Regina Mamă Elena și o instalează, culmea stîngăciei, în casa Drossu, fosta locuință a Elenei Lupescu. Acolo se descoperă scrisori adresate acesteia și de Martha Bibescu, care folosea apelativul: ,,Suverana mea”. Rămînînd în acest punct, e de reținut antipatia memorialistei față de Martha Bibescu. ● Remarcîndu-se în societatea europeană și ca principesă, și ca scriitoare, Martha a atacat-o frecvent pe Regina Maria, ceea ce, în lumea bună în care trăia, așa ceva nu era permis. După cum precizează ea însăși în memoriile sale, motivul trebuie să fi fost legătura amoroasă dintre Regina Maria și prințul Barbu Știrbey, cel cu domeniul de la Buftea, cumnatul Marthei. Și ca un prim act de răzbunare împotriva Reginei, Martha l-a invitat la Mogoșoaia pe Regele Ferdinand și aproape că l-a sedus, eveniment care a avut ea grijă să devină public. Acum, că sîntem ,,rude”, pot să scriu ce vreau despre regină, s-a justificat ea. Și Cincinat Pavelescu, publicînd o epigramă, că a vrut sau că n-a vrut, l-a lovit pe Rege: ,,Ferdinand, de cînd e rege,/ Ce să spun, nu prea alege,/ Nici la vin, nici la femei./ Doar regina bea Știrbey”. Martha critica și obiceiul Reginei de a se îmbrăca în portul popular, cu maramă, ie și fote, ceea ce, ricana ea, o regină adevărată nu se poate preta la așa ceva.
Aceeași inamiciție o manifestă Irina Procopiu și față de văduva lui Take Ionescu, recăsătorită cu un aristocrat polonez. Bogată, curtată, cu casa deschisă și deosebit de orgolioasă, Adina se vădește ,,autoritară” și ,,orgolioasă” cînd trebuie să lucreze în echipă la vreo operă de binefacere. Mai mult chiar, se pare că noul ei soț ar fi spion.
Interesante și pline de viață sînt notațiile Irinei Procopiu în calitate de doamnă de onoare, obligațiile care-i revin, precum și programul obligatoriu de urmat. Formulări precum: ,,De serviciu la Palat”, sau ,,Sculat de dimineață și însoțit Regina” sau ,,Așteptînd Regina în Gara Mogoșoaia” apar frecvent în notațiile ei. Mai consistente și bogate în amănunte sînt știrile despre vizita Reginei Maria pe coasta Dalmației, unde se dusese să o viziteze pe fiica sa, Mignon, soția Regelui Serbiei. Aceleași impresii le notează și Regina în jurnalul său, ,,Însemnări zilnice”, făcute cu prilejul aceluiași voiaj. Citite în paralel, impresiile doamnei Irina Procopiu, deși o intelectuală rafinată, nu se ridica la nivelul de expresivitate al Reginei sau poate că, mai degrabă, aflată în serviciul Majestății Sale, nu urmărește tocmai acest aspect. Dar, se va revanșa, consemnînd cu o înaltă măiestrie artistică vizitele Suveranei prin sălile de expoziții din București, la concerte și la Operă, la recepții și la primirile oficiale. Totodată, Irina Procopiu se arată a fi o bună interpretă la pian, cînd acceptă să cînte la patru mîini cu Cella Delavrancea.
● ,,15 ianuarie 1931. Aseară la teatrul Ventura cu Gogu (dirijorul George Georgescu – n.m.). Am văzut «Roxy», o comedioară americană încîntătoare, jucată de Timică și Leni Caler. Bulfinsky și el e foarte bine în rolul tatălui. Maria Mohor, fată frumoasă, dar îngrozitor de vulgară”. ● În seara următoare: ,,Muzică la mine. În program: pianistul Ciolac, apoi trei duouri (!) cu doamnele Ștern și Viardot acompaniate de Gic”. ● ,,13 noiembrie 1932. Azi, salon oficial cu retrospectivă Paciurea, frămîntat și cumplit de trist. Desene bune. Remarcabile caricaturile lui Steriade, acuarelele lui Pătrașcu, desenele lui Tonitza. Foarte apreciate de Regină”.
Irina Procopiu este scandalizată de o părere a lui Churchill despre români: ,,Transilvania nu e locuită de ei. Basarabia au smuls-o de la ruși. Dobrogea e bulgărească”. Ce să mai crezi despre politicienii ăștia?
La fel de expresivă este și acea parte a jurnalului referitoare la perioada 1940-1950. Izbucnit cu un an în urmă, încet-încet, războiul va cuprinde întreaga Europă. Românii par a fi prinși între două mari pericole – nemții și comuniștii. Cu toate acestea, memorialista nu-și ascunde admirația față de Führer: ,,Ce mare om e Hitler! Sub nasul occidentalilor, a încheiat acordul cu sovieticii din 23 august 1939”. Adică, Pactul Ribbentrop-Molotov, prin care România a pierdut Basarabia și Nordul Bucovinei. În 1940, va pierde și o parte din Transilvania. Cînd pierdem și Cadrilaterul, va scrie poate în amintirea Suveranei sale dragi: ,,Ar trebui să cerem de la bulgari despăgubiri pentru îmbunătățirile făcute acolo. Precum soții Agatha și George Bacovia, proprietarii terenului și ai vilișoarei de la Capul Caliacra. Spaime cumplite se abat asupra românilor: rușii trec Prutul și americanii bombardează Bucureștii: 17.000 de morți”. ● ,,9 martie 1950. Am stat bolnavă mai mult de patru săptămîni. Congestie pulmonară pasivă, fără febră, cu insuficiență cardiacă, penicilină și ulei camforat. Vizite. Flori, bomboane și prăjituri”. ● ,,18 martie 1950. Cele două fete mai mari vin zilnic. Așa de bune, afectuoase și pline de grijă. Lila, săraca, vine și ea cînd poate”.
PAUL SUDITU