Astfel de om sînt eu: nu las, niciodată, un lucru neterminat. Nu mă opresc la jumătatea drumului. În ciuda atitudinii mele, de pamfletar care glumeşte pe orice temă şi e zeflemitor – am o voinţă de fier. O zicală din popor zice: „Drujba-i drujbă/ Slujba-i slujbă“. Adică prietenia e prietenie şi lucrul e lucru. Nu bine făcut, ci de pus în ramă. Nu le-am confundat niciodată. Mă uit, cu nostalgie, la perioada începutului. Ce nebunie! Ce urlete infame, de genul „Moarte pentru moarte!“. Nici eu, nici amicul şi mentorul meu literar Eugen Barbu, nu mai lucram nicăieri. Ne dăduseră alogenii Silviu Brucan şi Andrei Pleşu afară de peste tot. Eram buni numai de înjurat, de pus la zid. O săptămînă. O lună. Apoi, lumea a început să ne simtă lipsa. Pe urmă, să ne ducă dorul şi să ceară revenirea noastră. Foarte bine, de acord, dar cu ce bani? Eugen Barbu mi-a spus, pe şleau: „Vadime, eu am la CEC 1,2 milioane de lei – din romane, din filme. Pe vremurile astea poţi să dai faliment cu o publicaţie în timp record. Nu vreau să mor sărac lipit, la cutia milelor, ca Mircea Damian“. Ăsta fusese un bun gazetar, patron la „Fapta“, unde debutase Barbu. Şi atunci m-am împrumutat eu de nişte bani – 10.000 de dolari, mai exact 1.000.000 de lei – la un amic din Germania, Gh. Niţu (Nuţu).

Ulterior, s-a minţit că banii proveneau de la Iosif Constantin Drăgan. Nici pomeneală. Mai nou, pe un post TV, Digi 24, s-a difuzat o altă porcărie: cică revista a fost finanţată cu bani de la Stat (?!). Nu se poate atîta mîrşăvie! Ce bani ne-a dat nouă Statul? Şi de ce ne-ar fi dat? E posibil ca, după un sfert de veac, să se mintă în halul ăsta? Iată că e posibil. Primul tiraj a fost de 50.000 de exemplare. În cîteva săptămîni s-a ajuns la 800.000 de exemplare pe săptămînă! Un record absolut pentru presa română. Evident, i-am dat amicului Nuţu banii înapoi.

Eugen Barbu mi-a spus ceva care mi-a dat de gîndit: „Vadime, prevăd că această revistă va naşte un partid!“. Şi aşa s-a întîmplat, după numai 1 an. După ştiinţa mea, a fost întîiul, şi singurul caz în care o publicaţie năştea un partid politic – pînă atunci, partidele făceau publicaţii.

Fenomenul era de-a dreptul tulburător. Lumea era însetată de informaţii şi de atitudini curajoase, fiindcă se săturase de minciunile şi tupeul aşa-zişilor dizidenţi. Cu fiecare zi în care Ceauşescu putrezea în groapă, românii îl regretau. Astăzi, procentul celor care au nostalgia unei anumite siguranţe şi echităţi sociale este devastator. Istoria mi-a dat mie dreptate. Iată de ce mă consider un învingător. Vorba lui George Bacovia, în poema „Cogito“: „Sînt fericit./ Mi-am îndeplinit toate profeţiile politice./ Frumos este cerul/ Senin sau mînios“.

Au murit atîţia prieteni ai mei şi colaboratori ai „României Mari“ în aceşti 25 de ani! Mă gîndesc, cu duioşie, la Eugen Barbu, Mircea Muşat, Romulus Vulpescu, generalii Valeriu Buzea, Theodor Paraschiv şi Ioan Alexandru Munteanu, Ion Lăncrănjan, Ioan Alexandru, Mihai Ungheanu, Mircea Micu, Sabin Bălaşa, Constantin Piliuţă, Constantin Galeriu, Ştefan Iordache, Cella Delavrancea, Petre David, Viorel Sălăgean, Fănuş Neagu, Adrian Păunescu, Ion Dolănescu, Toma Năstase, Edgar Papu, Marin Sorescu, Nicolae Paul Mihail, George Pruteanu, Ioan Marinescu, Paul Grigoriu, Aristide Buhoiu, Valentin Dinescu, Eugen Florescu, Gore Popescu, Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Doina şi Ion Aldea Teodorovici, Ion Voicu, Iosif Conta, Ionel Budişteanu, Iosif Constantin Drăgan, Ştefan Guşă, Iosif Socaciu, Dan Mutaşcu, Valentin Păunescu, Leonida Lari, Nicolae Negoescu, Dan Cristian Popovici, Ioan Duţu şi atîţia alţii. Locurile lor, din păcate, au rămas goale. Mă bucur că în paginile „României Mari“ au debutat tineri de talent, pe care i-am promovat: Vlad Hogea, Florian Bichir, Floriana Jucan, Bogdan Suceavă ş.a. Timp de 19 ani am decernat Premiile „România Mare“ – la sute de oameni de valoare. Apoi, criza financiară şi-a pus amprenta şi nu ne-am mai putut permite. Aşa cum nu ne putem permite să organizăm o manifestare festivă, sau o recepţie. Nu demult, ca să duc mai departe fenomenul „România Mare“ mi-am vîndut crucea de aur de la gît, dar şi o serie de tablouri, icoane, documente istorice şi cărţi rare, din biblioteca mea. Merită sacrificiul.

Acum, la Jubileul celor 25 de ani de existenţă a „României Mari“ vă rog să faceţi un efort de imaginaţie: încercaţi să vedeţi, cu ochii minţii, cum ar fi arătat societatea românească dacă n-ar fi existat această publicaţie. Era jale mare. Poate că am fi intrat azi, în Transilvania, cu paşaport. A fost, şi a rămas, „România Mare“ acea tribună de luptă către care s-au îndreptat, cu speranţă, ochii a milioane de români, atît din ţară, cît şi din Basarabia şi Bucovina, dar şi din diaspora. Privesc la „munţii“ colecţiei celor 25 de ani: încap într-un camion. Timp de aproape 1.300 de săptămîni noi am dat ora exactă a societăţii româneşti. Am fost farul călăuzitor, pe o mare în permanentă furtună. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat putere să ţin sus drapelul deşteptării naţionale. Iar revista a făcut şi un pui: ziarul „Tricolorul“. Motto-ul pe care l-am pus pe frontispiciul „României Mari“, alături de Vulturul Cruciat Brâncovenesc, s-a împlinit, cu prisosinţă: „Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!“. La Mulţi Ani, fata mea!

CORNELIU VADIM TUDOR Duminică, 7 iunie 2015