Cînd mama a venit de la tîrgul din Adjud, cel mai apropiat de satul nostru, cu o văcuță de vreo trei ani și a băgat-o pe poartă în ogradă, doar și-a pus traista pe prispa casei cu cele cîteva cumpărături pentru noi - pîine neagră din tărîțe și o bucată de salam -, apoi își desfăcu baticul de pe cap și, după ce-și udă picioarele cu o cană de apă rece ca să se mai răcorească de la drum, ne zise:
– Vedeți ce-am cumpărat? De-acum vom avea și noi două văcuțe la jug... Pe cea nouă o vom înjuga de mîine, poimîine, acum să o lăsăm să se obișnuiască cu celelalte vite din sat, pentru că atunci cînd va fi scoasă la păscut să nu se împungă între ele.
Pe Lunaia o aveam de la moartea tatei... Și trecuseră vreo trei ani de cînd tata fusese îngropat, iar văcuța rămasă de atunci era singura noastră avere... Cînd aveam treabă cu căruța, o vîram între hulube ca pe un cal și o ferecam bine în jug... Duceam sătenilor sacii la moară sau mergeam pe albia Trotușului și adunam resturi de lemne rămase după ce se retrăgeau apele vijelioase...
Văcuța era blîndă și, legată cu frînghia de gard, cum era, se uita peste tot, în jur... Mama era vlăguită după cît drum bătuse, căci de la noi de acasă și pînă la tîrg era cale de vreo cîțiva kilometri.
– M-am luat cu vorba, zise ea după ce-și trase sufletul, am uitat să-l întreb pe omul care mi-a vîndut-o cum o cheamă. Eu eram bucuroasă că am bătut palma și el fericit că primise banii pentru tîrgul făcut... Apoi, mama Îi mulțumi lui Dumnezeu că văcuța ajunsese la noi, și nu la vreun măcelar...
N-apucă să termine vorba, că i-am și luat-o înainte:
– Joiana, Joiana!... Așa să-i zicem... Pentru că azi e joi...
Și fără alte comentarii, văcuța noastră primi acest nume, iar cei ai casei așa i-au zis pentru toți anii în care ne-a stat în ogradă.
După ce trecuse ceva vreme, tot uitîndu-ne la ea, ne-am dat seama cît de blajină era. Ne lăsa s-o mîngîiem pe bot, pe gît, pe sub burtă, pînă ce mama ne îndemnă să mergem să-i aducem ceva de mîncare din grădină, fiindcă bietul animal probabil că nu mîncase nimic de dimineață și nici apă nu băuse de atunci... Gelu luă secera din magazie și se duse în grădină... Aveam acolo mohor din belșug, și de îndată se întoarse cu brațul plin de buruiană pentru animăluțul nostru... Eu dădusem fuguța după apă... După ce-și potoli foamea și setea, văcuța trase cu piciorul de cîteva ori peste pămîntul aprins de vipia verii, cu soarele încins ca un cuptor, de făcu niște zgîrieturi adînci cu copita în scoarța de pămînt uscat, apoi se culcă... A doua zi, am scos-o la păscut fără să o fi legat cu funia de coarne... De îndată se pierdu în cioporul de vite, fără să schițeze nici cel mai mic gest cum că ar avea de gînd să se ia la împuns cu alte animale din cireadă... Era tare ascultătoare!... Cînd mama numai ce ridica jugul, să o pună la căruță, aproape că singură se băga cu gîtul la înjugat. Bucuroasă că o ascultă, mama o alinta ca pe un copil... Îi vorbea așa cum ne vorbea nouă cînd ne îndemna dimineața să ieșim din așternut, să mergem la lucru, după cum hotărîse de cu seară... Era o comunicare permanentă între noi și cele două văcuțe, fără ca ele să aibă habar de frămîntările noastre din gospodărie...
Odată cu primăvara, Joiana noastră avea să ne aducă în ogradă un vițeluș dolofan, de-ți era mai mare dragul... Pentru asta, o vreme ea nu a fost pusă la jug... Mă uitam cum își dezmierda vițelușul care zburda în jurul ei, apoi cum el sugea cu mare lăcomie, de-i dădea laptele pe dinafara, printre gingiile firave, încît mama abia reușea să mulgă și pentru noi o strachină de lapte din ugerul Joianei... După o vreme, însă, cînd vițelul se mai mărise și începuse să adune singur cu botul nutrețul din iesle, două țîțe ale vacii le mulgea mama pentru noi, iar pe celelalte două le lăsa vițelului să le sugă pînă la ultima picătură... Așa era obiceiul din străbuni... Dar cum orice are sfîrșit pe lumea asta, după mulți ani în care a stat în ograda noastră, și Joianei i-a venit vremea ca mama să o ducă la tîrg... Grea ne-a fost despărțirea de ea...
ION MACHIDON,
directorul Revistei ,,Amurg sentimental”