În decembrie, la doar cîteva săptămîni de la alegerea lui Biden, Uniunea Europeană și China au făcut progrese în ceea ce privește un nou acord economic. Condițiile imediate ale Acordului de investiții din China rămîn, însă, neclare – textul nu a fost încă finalizat – dar, în termeni generali, acordul este suficient de simplu și implică formarea unor relații comerciale mai profunde bazate pe standarde comune, aparent obligatorii. Potrivit UE, acordul implică Beijingul printr-o nouă „relație de investiții” care va proteja standardele de muncă și de mediu și va contribui la ancorarea Chinei într-o ordine mondială bazată pe reguli stricte. Astfel, UE își joacă rolul global de „superputere de reglementare”, exportînd și protejîndu-și valorile prin potențialul său economic.

La Washington acordul este perceput diferit. Bruxelles-ul a continuat acordul, în ciuda apelului public al noii administrații americane de a suspenda demersurile în această direcție. Se pare atacurile fostului președinte american Donald Trump asupra UE au împietrit inimile liderilor țărilor din bloc și i-au împins să demonstreze mai multă „autonomie strategică”. În acest sens, apare întrebarea: autonomie față de cine? Și singurul răspuns logic ar fi: autonomie față de Statele Unite. Reticența UE de a aștepta ca SUA să experimenteze o schimbare de putere este un semn al schimbărilor prin care a trecut Planeta de cînd fostul vicepreședinte Biden a devenit șeful republicii federale. Uniunea Europeană de astăzi nu este pregătită să „se consulte” cu Statele Unite înainte de a semna un acord atît de important, așa cum a solicitat consilierul pentru securitate națională al lui Biden, Jake Sullivan.

Într-un anumit sens, problema europeană cu care se confruntă Biden este evidentă: continentul – pe teritoriul căruia Statele Unite a purtat două războaie, a alocat sume de bani colosale pentru a se restabili și, de asemenea, timp de 75 de ani a investit fonduri disproporționat de mari – face acum tranzacții ascunse cu principalul rival strategic al Washingtonului. Acest exemplu arată clar că acțiunile mioape și imprevizibile ale lui Trump au creat o lume despre care el a susținut că exista deja, dar care, în realitate, nu a existat cu adevărat: o lume în care Statele Unite sînt atacate de aliați, care de fapt nu existau.

Totuși, în spatele acestui acord cu China se află o problemă mai mare pentru Biden: nu puterea europeană, ci slăbiciunea din bloc. În mare parte în ultimii ani – și în special în ultimele săptămîni – Occidentul a fost bîntuit de fantoma declinului Americii. Dimpotrivă, UE, personificată de cel mai neașteptat campion al liberalismului, cancelarul german Angela Merkel, a atins apogeul și a devenit adevăratul lider al lumii libere. S-a spus că, desigur, UE are propriile sale probleme, dar nu prezintă nici unul dintre simptomele dureroase care au putut fi observate la începutul lunii ianuarie în fața clădirii Capitolului din Washington.

În timp ce SUA are în mod clar provocări serioase de depășit, acestea nu ar trebui să umbrească provocările sistemice cu care se confruntă UE, care, în timp, s-ar putea dovedi a fi mult mai serioase decît cele ale Americii. Potrivit Băncii Mondiale, în 2007, după ani de creștere constantă, economia UE a depășit economia SUA și ambele au fost semnificativ mai mari decît cea a Chinei. Pînă în 2019, economia americană a crescut cu aproximativ 50%, în timp ce economia UE a rămas în mare parte neschimbată.

Între timp, China a ajuns aproape de UE. După cum a subliniat George Magnus, economist la Centrul China al Universității Oxford, tendința ultimului deceniu este clară: o renaștere americană și o Uniune Europeană stagnantă. Din 2010, ponderea Statelor Unite în economia globală nu numai că s-a menținut în limite ridicate, dar a crescut de la 23% la 25%, potrivit datelor Fondului Monetar Internațional utilizate de Magnus. Cifrele pentru UE au scăzut de la 21,5% la 17,5%, chiar ținînd seama de Marea Britanie în ansamblu. Dacă acceptăm punctul de vedere de la Bruxelles, potrivit căruia greutatea economică este, de fapt, o formă de putere, atunci UE este în declin relativ, nu America.

Un aspect notabil al ultimelor săptămîni a fost discreditarea neîncetată a trumpismului ca ideologie politică, dar fără a aduce atingere unei revoluții economice care ar putea submina puterea covîrșitoare a Americii, cel puțin deocamdată. Între timp, UE, în ciuda faptului că a doua sa cea mai mare economie, Regatul Unit, a decis să iasă din uniune, nu a realizat criza puternică pe care o traversează, deoarece declinul său nu este atît de evident. Diplomații europeni sînt îngrijorați de faptul că Europa – inclusiv Marea Britanie – pur și simplu nu beneficiază de baza industrială sau tehnologică necesară pentru a concura cu Statele Unite sau China. Dintre cele mai mari 50 de companii din lume, prin capitalizare de piață, doar trei au sediul în UE și doar una dintre ele se ocupă de tehnologie. În schimb, în SUA există 34, dintre care 10 sînt orientate spre tehnologie. Odată cu Brexit-ul, doar una dintre primele 50 de companii din lume rămîne în UE. În plus, blocul a pierdut centrul financiar global al continentului – Londra. Chiar și peste motorul economiei regiunii – Germania – planează incertitudinea. De exemplu, Tesla valorează mai mult decît toți principalii producători auto din Germania la un loc.

Mai mult decît atît, deși UE a demonstrat o unitate politică remarcabilă față de Brexit, ea rămîne o confederație politică slabă, formată din state cu economii și interese foarte diferite, cu niveluri mai ridicate de inegalitate economică decît chiar SUA. Regiunile sudice mai sărace ale UE rămîn cu mult în urma țărilor nordice. Fostul secretar de stat american Henry Kissinger a numit Germania „prea mare pentru Europa, dar prea mică pentru lume”. În anumite privințe, același lucru se poate spune și despre UE: este suficient de puternică și de coezivă pentru a-și răni fostul stăpîn imperial, dar încă nu este suficient de puternică pentru a ataca singură.

Biden are de luat în considerare două aspecte strategice problematice. În primul rînd, Merkel a fost forța motrice a acestui acord. De fapt, cancelarul german – și Germania, în general – nu vrea să aibă favoriți în conflictul dintre SUA și China. Țara respinge ideea de a crea un grup de democrații care să blocheze ascensiunea Chinei. Nu se dorește o alianță transatlantică în această privință. Prin ajungerea la un acord cu Beijingul, Merkel speră să evite această capcană, iar „pensionarea” ei din acest an este puțin probabil să schimbe ceva. Armin Laschet, care a succedat-o ca lider al creștin-democraților de centru-dreapta, este un adept moderat al lui Merkel, fiind ușor critic față de Rusia și China în trecut. A doua problemă pentru Biden este că acordul UE cu China arată că Germania suferă de aceeași obsesie ca și Franța legat de autonomia strategică față de Statele Unite. Pericolul este că această ambiție se va împlini, iar UE ar putea încerca să obțină independență economică pentru a face față Chinei, în același timp alăturîndu-se SUA pentru a aborda problema strategică a abilitării economice a Chinei. Poate că Washingtonul va ajunge la concluzia că nu este deosebit de mulțumit de această înțelegere și va căuta noi formate internaționale pentru a controla China.

Uniunea Europeană se consideră una dintre cele trei mari puteri economice de pe Pămînt. În mod semnificativ, face eforturi pentru a promova angajamentul cu Beijingul, chiar dacă unii foști susținători ai angajamentului Americii cu China susțin acum că a fost o greșeală, o încercare pe care Beijingul a folosit-o pentru a-și crea propria putere. Ceea ce este remarcabil în legătură cu acordul dintre UE și China, și care ar trebui să demonstreze autonomia strategică europeană, este cît de non-strategic pare acesta. La prima vedere, acest lucru nu este altceva decît o deschidere tactică pentru anumite sectoare din Europa. Susținătorii acordului – pe bună dreptate – au spus că acordul nu împiedică UE să ia măsuri împotriva Chinei dacă Beijingul nu își onorează încheierea acordului. Cu toate acestea, documentul arată o naivitate extraordinară sau, mai cinic, o mișcare de PR.

Comunicatul de presă care salută acordul vorbește foarte mult despre valorile și angajamentele semnate de China pentru prima dată. Acesta afirmă chiar că Republica chineză a fost de acord să facă „eforturi continue și susținute” pentru a se conforma normelor internaționale împotriva „muncii forțate”, referindu-se la persecuția continuă a uigurilor din Xinjiang. Este dificil de înțeles ce este mai rău: includerea în document a unor astfel de expresii fără sens despre sclavie sau ignorarea totală a acestui fapt. Pînă acum, sensul acestor pași nu este vizibil. Imediat după ce a fost anunțat acordul, China a lansat represiuni asupra protestatarilor pro-democrație din Hong Kong și a trimis invitații la controversata întîlnire 17 + 1 avută cu alianța statelor din Europa Centrală și de Est, inclusiv statele membre ale UE. Oare China deja divizează și guvernează?

Un alt mare cancelar german, Otto von Bismarck, a remarcat în trecut că este întotdeauna mai bine să fii „unul din doi în lumea celor trei”. A uitat Europa acest sfat? Blocul are multe puncte forte și, de-a lungul timpului, s-a dovedit a fi mult mai rezistent decît îndrăznesc să recunoască mulți dintre criticii săi – în principal acei experți din Marea Britanie care păreau să-l anuleze în încercarea lor de a atinge Brexit-ul. Dar blocul rămîne, de asemenea, fundamental mai slab decît SUA sau China și riscă să rămînă în spatele amîndurora.

Așa cum scrie Henry Kissinger în cartea sa despre China, scopul Beijingului nu este o ciocnire decisivă de forțe, ci „obținerea unui avantaj relativ”. Între China, Statele Unite și Europa, cine cîștigă cel mai clar avantaj relativ și își consolidează poziția strategică? UE ar putea dori ca blocul să nu aibă de ales între SUA și China, dar Bruxelles-ul ar putea să nu fie în măsură să evite acest lucru. A fi de partea unei Americi instabile poate fi o alegere mai bună decît a fi singur în viitoarea confruntare dintre două centre de putere.

Cu toate acestea, pentru Biden alegerea este mai ușoară. Administrația sa va ținti angajamentul cu UE și va încerca să restabilească relațiile transatlantice. Cu toate acestea, pe termen lung, problema cea mai mare nu poate fi independența, ci slăbiciunea UE.

D.A.