Un actor grăbit
Astfel cum toți bănuiam, unii dintre noi chiar aveau și certitudinea a ceea ce avea să se întîmple – anul trecut, în februarie, Rusia securistului Putin a atacat Ucraina actorului Zelenski, punînd bazele unui nou focar de război, care poate degenera într-un măcel mondial. Acțiunea aceasta belicoasă, pentru unii fiind considerată un război real, pentru alții fiind doar o operațiune specială, de protejare a populației de etnie rusă din unele zone ale Ucrainei de azi, n-ar fi avut loc în vecii vecilor dacă, acum 9 ani, cînd „Mama” Rusia și-a luat înapoi de la Ucraina peninsula Crimeea, teritoriu făcut cadou de un fiu al al acestor locuri, ajuns mai-marele Uniunii Sovietice, cunoscut sub numele de Nichita Sergheevici Hrușciov, Occidentul și Unchiul Sam ar fi reacționat. Hrușciov a ocupat funcția de secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice între anii 1953 și 1964, și pe cea de președinte al Consiliului de Miniștri între anii 1958 și 1964.
Cum istoricul trecerii Crimeei de la URSS la una dintre cele 15 republici, în speță, Ucraina, este destul de stufos și controversat, și nici nu face obiectul jurnalistic al acestui articol, să rămînem deocamdată la motivarea oficială  a Kremlinului, anume aceea conform căreia Ucraina a primit Crimeea – ca un fel de felicitare – cu prilejul împlinirii a 300 de ani de la încheierea Tratatului de la Pereislav, aceasta însemnînd „reunificarea Ucrainei cu Rusia”. Iată însă că, exact la trecerea a încă 60 de ani peste pragul de 300 de ani de la jubileul cu acest transfer ghinionist, Rusia, prin președintele Vladimir Vladimirovici Putin, și-a revendicat te­renul făcut cadou odinioară, acțiune făcută prin forță armată. Așa cum scriam la începutul acestui articol, acest moment, „legitimat” de indiferența Occidentului cît și a SUA, a fost înțeles de Putin ca o acceptare și ca un deschizător de alte revendicări teritoriale, puse în operă, cum altfel, decît cu arma în mînă. Așa a ajuns Europa (și datorită ațîțării de către SUA) un butoi de pulbere care, la o mică scînteie nucleară, va fi plasată la timpul trecut, devenind o dureroasă amintire.
Așa a ieșit la suprafață și actorul de comedie Volodimir Zelenski, sărind de pe scena de teatru pe marea scenă a politicii continentale, cu pretenții de intrepretare a unui rol de „salvator” al națiunilor europene în fața unui Kremlin dezlănțuit.
Pentru cine are cap sănătos și n-a rămas din pandemie cu sechele de judecată limpede, în acest context primar, putem stabili cel puțin două concluzii clare:
1. Pînă la data de 24 februarie 2022 (cu puține excepții), nici dracul nu-l cunoștea pe „marele” artizan al politicii de pace de pe pămînt, comediantul Volodimir Zelenski. Ce a urmat după aceea a fost rezultanta mai multor factori externi, derivați din marea manipulare pusă la cale de SUA, în frunte cu zgubiliticul președinte Joseph Robinett Biden (numele la naștere);
2. Sperietoarea cu „năvălirea rușilor peste Europa”, distrugerea națiunilor și refacerea Blocului statelor socialiste, prin forță armată, este o gogoriță care poate fi desființată cu o singură întrebare: dacă, timp de un an de zile, Putin nu a fost în stare cu Armata Roșie să înfrîngă o singură țară (culmea, luată aproape și prin surprindere), cum ar putea aceeași armată – acum, și împuținată, și măcinată de neputință – cum ar putea, deci, să atace (și să cucerească) statele aliniate la NATO? Dacă Zelenski ar fi trecut de la teatrul de comedie la cel de dramă, n-ar mai bate cîmpii și n-ar pune pe jar o populație de 500 de milioane (fără Rusia și Turcia)!
După această demonstrație în a proba paranoia cu care ne bombardează de peste un an Zelenski, propagînd umbra Zeului Marte peste bătrîna Europă  și dincolo de Ocean, la frații lui în Talmud – cu o serie de consecințe incomensurabile asupra popoarelor noastre – ce se mai poate spune? Doamne ferește, de a-l acuza pe președintele Ucrainei pentru implicarea lui în efortul de a-și apăra țara și poporul! Ar fi mare păcat să nu fii de partea celui atacat și să nu te cutremuri cînd privești la televizor prăpădul care s-a abătut peste poporul ucrainean! Nu i-aș dori nici celui mai aprig dușman al meu (dacă o fi vreunul) să treacă prin drama populației ucrainene din zonele care au devenit teatru de război! Fără să devin patetic, în cazul de față, de cîte ori văd aceste imagini ale morții inventate de om, am în fața ochilor drama adusă de bombardamentele americane din 4 aprilie 1944, în București, unde, la blocul „Cartea Românească”, de la intersecția Căii Victoriei cu Bulevardul Regina Elisabeta (pe timpul comunismului pe acest loc s-a construit blocul „Romarta copiilor”), în urma bombardării și incendierii de către aviația americană, a fost chemată o unitate de pompieri militari de pe Calea Vitan, din care făcea parte și caporalul Ciolcan Dumitru, tatăl meu. În timpul intervenției, o parte a clădirii s-a surpat, îngropînd sub dărîmăniturile fumegînde și grupa de 7 militari a caporalului Ciolcan, în frunte cu tatăl meu. De atunci, în fiecare an, de Ziua Eroilor, în comuna natală din Olt (așa cum proceda și maestrul Dinu Săraru în Slătioara de Vîlcea, conform cărții domniei sale „Secunda care ne desparte de identitate”), la citarea numelui tatălui meu, răspundeam cu mîndrie „Mort pentru Patrie!”.
Ajuns la acest punct sensibil al acestei scrieri, mă simt obligat să deschid o paranteză cu privire la două aspecte legate în mod direct de întîmplările de mai sus. Primul (care demonstrează sufletul bun al românului, răsplătit de multe ori, nu cu recunoștință, ci cu ingratitudine sau chiar cu răutăți) – cînd artileria antiaeriană româneasă a doborît avioane americane, în timpul bombardamentului de pe Valea Prahovei, și unii piloți inamici au ajuns teferi la sol, parașutați, cei care i-au prins i-au tratat ca pe niște oaspeți de onoare, instalîndu-i fie în case particulare, fie în hoteluri, unde le-a acordat asistență medicală și i-a hrănit, neținînd seama că acești soldați de peste Ocean omorîseră, bombardînd localități și rafinării, semeni de-ai noștri, producînd, în același timp, pagube semnificative economiei românești, și așa secătuită de război. Cel de-al doilea aspect arată, de data aceasta, dispariția din preocupările (și obligațiile) autorităților locale de a cultiva, și în acești ani, cultul eroilor și a-i comemora, cinstindu-le și ducîndu-le mai departe amintirea. Scriu aceste rînduri cu inima îndurerată și cu un profund strigăt de alarmă: Unde sînt eroii neamului? În locul Cimitirului Eroilor din comună, unde, în fiecare an, sătenii își comemorau fiii, frații sau părinții căzuți la datorie, pe front, în prezent se ridică vile impunătoare și nimeni, de Ziua Înălțării și Ziua Eroilor, nu mai răspunde: „Mort pentru Patrie!”, aceasta  însemnînd că acești eroi, deveniți niște anonimi, fără mormînt și cruce, au murit degeaba pentru România. Pentru Țara de astăzi, în care s-a trecut cu entuziasm de la formula cu „tovarășe” la cea cu „domnule”, nu meritau să-și dea viața!
SUA – cameleonul politicii internaționale
Pentru că toată drama prin care trece astăzi Ucraina – în afară de încăpățînarea absurdă și de riscul pe care și l-a asumat președintele Zelenski – a fost regizată de Statele Unite ale Americii prin efectele politicii cu mai multe fațete de la Washington, dirijate de un președinte cu deviații paranormale, care consideră răzbunarea personală o armă inteligentă, ridicată la rang de politică de stat, cred că a venit momentul să evaluăm rolul SUA în războiul din Ucraina, nu mai înainte de a demonstra camelionismul politicii americane și pericolul care planează asupra întregii omeniri dacă vom cădea, total, în capcana pe care ne-o întinde, cu viclenie, vulpea de Biden.
Dezvoltînd tema abordată în rîndurile de mai sus, cred că ar fi nimerit ca, la început, să risipesc un mit care persistă (cu mirare și derută) chiar în tezele unor analiști politici cunoscuți, care ridică în slăvi „sprijinul nețărmurit” al Statelor Unite ale Americii, al președintelui Biden personal, acordat Ucrainei pentru a înfrînge eternul dușman al democrației – Rusia lui Stalin-Hrusciov-Putin. Desigur, dacă privim starea lucrurilor la zi, situația poate părea astfel cum e descrisă de îndrăgostiții lulea de Satuia Libertății de la sud de Manhattan. Numai că Istoria are file și mai vechi, în cazul de față întorcîndu-ne doar cu doi ani în urmă, timp în care domnul Joe Biden nu dădea semne că moare de grija tovarășului Volodimir Zelenski. Cum adică? Adică nu era președintele Ucrainei în vîrful stiloului  președintelui american, pentru a-l felicita că stă ca o stîncă în calea bolșevismului? Și, pe de altă parte, nu era președintele Ucrainei cel mai bucuros om de pe planetă pentru că îl are  „părinte” pe șeful de la Capitoliu? După cum voi arăta, în continuare, răspunsurile la aceste întrebări sînt negative, ceea ce demonstrează, încă o dată, înșelătorul camelionism de sorginte americană.
Concret. Vrînd să-l gîdile pe Putin la coarda sentimentală, chiar cu o zi înainte de întîlnirea celor doi președinți, din 16 iunie 2021, Biden a înșelat așteptările Kievului în privința unui angajament ferm al Casei Albe față de o viitoare aderare a Ucrainei la structurile NATO. În acest fel liderul american l-a contrazis ferm pe Zelenski, care pretinsese că mai-marii NATO au căzut de acord cu primirea Ucrainei în Alianța Nord-Atlantică. Problema era destul de serioasă. Joe Biden a avertizat că Ucraina trebuie să scape de corupție înainte de a putea deveni membră a NATO. Și, cînd scriu că problema era destul de serioasă, am în vedere că președintele american știa ce spunea, cunoscînd putrefacția societății ucrainene chiar de la fața locului, întrucît, în timpul regimului Barak Obama, Biden – ca vicepreședinte al SUA – răspundea de Ucraina. Spre a exemplifica de ce Biden cunoștea bine corupția din Ucraina, trebuie să amintesc un fapt definitoriu pentru tema abordată: fiul vicepreședintelui SUA, Hunter Biden, intrase la vremea respectivă în conducerea unei companii private ucrainene de petrol și gaze (desigur, cu ajutorul tăticului de la Casa Albă), participare americană terminată cu un mare scandal de corupție, al cărul protagonist era chiar acest Hunter.
Considerînd că o declarație pro Ucraina ar fi periclitat rezultatul întîlnirii cu Putin, în cadrul Summit-ului ruso-american de la Geneva, Biden era ferm pe poziție, supărîndu-l tare pe Zelenski: „Aceasta depinde de capacitatea lor de a îndeplini criteriile. Ei trebuie să lupte în continuare pentru eliminarea corupției. Ei trebuie să îndeplinească și alte criterii pentru a intra în planul de acțiune. Rămîne de văzut”. Văzîndu-se refuzat de cel în care avusese o încredere oarbă, Volodimir Zelenski apelează la o ultimă stratagemă, pentru a forța mîna liderului de la Casa Albă. Iată ce scrie acesta pe Twitter: „Liderii NATO au confirmat că Ucraina va deveni membră a Alianței, iar MAP (Planul de Acțiune în vederea Admiterii – n.a.) este parte esențială în procesul de accedere. Ucraina merită aprecierea cuvenită pentru rolul său în asigurarea securității euro-atlantice”. Pentru că Biden era ocupat de convorbirea cu Putin, Zelenski a primit urgent un răspuns de la șeful diplomației americane, Tony Blinken, care a respins categoric „plîngerea” lui Zelenski, răspunzînd la întrebarea dacă a intervenit vreo schimbare de atitudine a SUA în relația cu Ucraina: „Nu s-a schimbat nimic față de momentul 2008”, a răspuns sec diplomatul numărul 1 al Casei Albe. Pentru cine a uitat, amintesc faptul că „momentul 2008” a însemnat sammitul NATO de la București, din acel an, prilej cu care doar se discutase despre posibilitatea ca Ucraina să fie admisă în acest pact, fără însă a se fixa un termen calendaristic.
După cum se poate constata din pasajele anterioare, în urmă cu doi ani, pe cînd chiar presa de peste Ocean țesea scenarii în centrul cărora era plasată pregătirea Rusiei pentru un atac iminent asupra Ucrainei, Biden nu dădea doi cenți pe încercările disperate ale președintelui de la Kiev în a pune Ucraina în spatele paravanului articolului 5 din Carta NATO, în cazul intrării țării sale în acest organism paramilitar. Cunoscînd atitudinea actuală a Washingtonului și comparînd-o cu cea de acum doi ani, pentru un om credul, schimbarea radicală poate fi pusă pe seama războiului declanșat de Rusia în Ucraina, considerație lipsită de temei. De ce? Pentru că, și înainte de 24 februarie 2022, SUA dețineau informații stricte despre  pregătirea lui Putin pentru ceea ce a debutat în februarie 2022, deci, pentru Biden și FBI, „surpriza” a constituit-o, poate, data declanșării operațiunilor militare de la frontiera ruso-ucraineană. Atunci, ce s-a întîmplat, în realitate?
Pur și simplu, operațiunea a fost clocită în laboratoarele de la Pentagon și în cele ale FBI, cu scopul de a-l umili pe Zelenski și a-i inocula în conștiință supremația SUA și dependența succesului său în conducerea Ucrainei de umbrela protectoare a lui Biden, umbrelă deschisă la atingerea momentului critic pentru Ucraina. Bineînțeles, din ecuație nu a lipsit calculul cîștigului ce urmau să-l cunoască trusturile americane de armament atunci cînd lui Zelenski îi va arde buza. Și, ca să vedeți jocul la două capete al președintelui Biden, dar și reacția președintelui Zelenski, citiți, în capitolul următor, cu destulă mirare, probabil, cum a jucat și Kievul cartea amenințării, avînd paravan – culmea! – China!
Zelenski – împotriva  ONU!
Cît de ciudată este Istoria cîteodată!
Cine și-ar fi închipuit acum doi ani că „frații de cruce” de astăzi – Biden și Zelenski – vor ajunge atît de repede la un numitor comun? Asta, după ce Biden nu s-a uitat în gura lui Zelenski cînd se tînguia să nu-l lase în afara NATO, iar acesta, supărat și „răzbunător”, a ordonat delegației Ucrainei la ONU să-și retragă sprijinul pentru o rezoluție a Națiunilor Unite, care cerea Chinei să permită o anchetă internațională în așa-zisele lagăre de concentrare din țară. Deși, oficial, nu s-a stipulat acest lucru, analiștii politici au tras concluzia că refuzul Ucrainei și înfruntarea SUA sînt rezultanta refuzului președintelui american, Joe Biden, de a oferi Ucrainei un angajament clar cu privire la primirea în NATO, la care s-a adăugat înghețarea unui ajutor al SUA, în valoare de 100 de milioane de dolari, necesari pentru pregătirea apărării împotriva agresiunii ruse.
Ce semnifică acest afront al șoa­recelui în fața ditamai motanul de peste Ocean? Trecuse, oare, Zelenski de partea Chinei, care, se vorbea în tîrg, amenința Ucraina că nu-i va mai vinde cantitatea de peste 5 miliarde de doze de vaccin chinezesc? Nicidecum. Zelenski era conștient de jocul de glezne pe care-l executa între SUA și China, opunîndu-se votului din Consiliul ONU pentru Drepturile Omului, flerul acestuia, de negustor evreu, determinîndu-l să treacă la un mic șantaj, mai ales că, pentru acest demers, Consiliul ONU nu adunase decît 40 de semnături de la tot atîtea state.
Cum a răspuns Casa Albă la această poziție a Ucrainei?
Să nu credeți că s-a inflamat, cel puțin pe față. Biden avea în plan să-l mai lase pe Zelenski să fiarbă în suc propriu, mai ales că-i mai produsese o supărare: dînd undă verde finalizării gazoductului rusesc Nord Stream 2, care afectează direct economia Ucrainei. La vestea realizării acestui proiect, atît Ucraina, cît și Polonia au sărit în sus, miniștrii de Externe ai celor două state, Dmytro Kuleba și Zbygniew Rau, semnînd o notă de protest comună, în care se spune, printre altele: „O astfel de decizie creează noi amenințări pentru Ucraina și Europa Centrală, la nivel politic, militar și energetic”. Să ne imaginăm, în acest context de harababură generală, ce impact pozitiv aveau aceste evenimente asupra Moscovei, această stare de lucruri accelerînd pregătirile lui Putin pentru ceea ce  urma să trăim în februarie 2022. După cum se cunoaște, Putin a considerat extinderea NATO la granițele Rusiei drept o amenințare directă, care nu poate fi tolerată. Trasînd o linie roșie, periculoasă, ce nu poate fi atinsă de forțele NATO, Putin avertiza încă din 2018: „Extinderea infrastructurii NATO mai aproape de frontierele noastre constituie pentru noi o amenințare directă la adresa securității naționale, iar reacția ar fi extrem de negativă”.
Biden se sucește cu 180 de grade
Precum vă spuneam mai devreme, că Biden joacă la două capete, iată că s-a adeverit la doar 5 luni de la așa-zisa hărțuire reciprocă Biden – Zelenski. Spre iarna lui 2022, Unchiul Sam și-a dat arama pe față, chemînd Ucraina la rezistență, făcînd un plan pentru pregătirea insurgentă antirusească în Ucraina, cu trimitere la propria experiență în cazul războiului din Afganistan, cînd americanii au simțit pe pielea lor efectul acestor acțiuni în masă. În acest moment constatăm adevăratul țel al SUA – atragerea Rusiei într-un război cu NATO, deocamdată într-o fază primară, cu Ucraina, apoi, prin provocări indirecte, să implice un stat membru NATO, pentru ca, următorul pas – aplicarea vestitului articol 5, din Statutul NATO, să angajeze într-un război total NATO versus Rusia, sub privirile lui Biden de peste Ocean, de supervizare a startegiei și tacticii luptei care va distruge Europa.
În noul climat geopolitic, sucirea și răsucirea președintelui Biden n-a reușit să mire pe nimeni, noua atitudine a acestuia fiind pusă și pe seama frustrării de pe cînd era vicepreședinte al SUA, cînd Barak Obama nu i-a aprobat planul de sancțiuni mai grave asupra Rusiei, după anexarea Crimeei și nu a achiesat ideile de a înarma Ucraina. În situația de față, tartorul de la Casa Albă fiind chiar Biden, nu se mai punea problema unei respingeri a vreunui plan antirusesc, așa că acțiunea „Slava Ucraina” s-a conturat din ce în ce mai clar. În afara amplificării sancțiunilor de ordin economic asupra Rusiei lui Putin, Washingtonul a pus la lucru și structurile informtive ale Statului, activînd nuclee de gen pe teritoriul Ucrainei, care au dezvoltat acțiuni de cunoaștere mai bine a situației de la fața locului, pe de o parte, imprimînd și direcții de lucru, pe de altă parte. În afara acestor acțiuni, administrația de la Casa Albă a antrenat și alte structuri și entități internaționale în pregătirea reacției împotriva Rusiei, cum ar fi NATO, G7 și aliații europeni.
O direcție speculată cu osîrdie de către Biden, întru realizarea unui moment psihologic global, cu țintă Rusia, a fost antrenarea statelor din flancul estic al NATO în marea manipulare a spectrului invocat de  președintele Zelenski, acela de pericol iminent de agresiune rusă asupra acestor state. Execerbîndu-le orgoliile și inte­ligența în a se crede lideri reali ai luptei pentru stîrpirea pericolului roșu, Biden a reușit, relativ ușor, să capaciteze țări precum România, Polonia, Bulgaria, la care s-au alăturat, din alt punct cardinal, țările baltice, aliniindu-le în marșul de declanșare a celui de-al III-lea Război Mondial. Analizînd metamorfoza președintelui Joe Biden în acești ani de cînd tot se agită și ațîță spiritele europenilor împotriva unei singure ținte – Rusia lui Putin – cu deschideri mari de cînd a devenit mai-marele de la Casa Albă, în acest labirint de interese (politice, economice, militare), ajungem la dezlegarea misterului care plana asupra poziției Washingtonului în ce privește folosirea situației conflictuale ivite între Rusia și Ucraina pentru a-și regla propriile orgolii și umori revanșarde. De ce a fost nevoie de acest joc de imagine din partea SUA? Desigur, pentru a masca pregătirile subterane ale lui Biden de atragere în acest conflict a statelor din blocul NATO, mizînd pe ecoul de turmă a unui semnal de alarmă fals, sau cel puțin exagerat.
În ce privește răspunsul României la această capcană, prin obedientul și „înghețatul” președinte Klaus Werner Iohannis, care tîrăște Țara într-un război care nu este al nostru, și cu ce pierderi (consemnate chiar în prezent), în articolul următor, intitulat    „SLAVA  UCRAINA! DAR, CU ROMÂNIA CE FACEM?”.
ANUNȚ IMPORTANT: Nu ratați următoarele numere ale revistei! În curînd veți citi o serie de articole fulminante sub titlul „CAPCANA REUNIFICĂRII ROMÂNIEI CU BASARABIA”. ● Cine și ce urmărește prin realizarea acestui deziderat național? ● Cu ce consecințe? Nu ratați subiectul!
GEO CIOLCAN