După opinia artileristului Murphy, menirea științelor exacte este să exprime adevărul, în timp ce artele frumoase redau ficțiunea. Și ca un corolar, lucrările științifice doar informează, pe cînd cele beletristice emoționează. Numai istoria pare alcătuită din altă plămadă, căci, rătăcindu-se în vălmășagul oamenilor și al faptelor descrise, adevărul și ficțiunea abia dacă se mai disting.

Să luăm, la întîmplare, cazul românilor, prinși la mijloc, secole de-a rîndul, între turci și ruși. După grelele momente de dominație otomană, la începutul Secolului al XIII-lea, ei au considerat că a sosit clipa unei alianțe cu rușii, avînd ca fundament religia ortodoxă comună. Aceasta a fost rațiunea prin care în 1711 domnitorul moldav Dimitrie Cantemir și țarul Petru I au încheiat tratatul de la Luțk, prin care sperau să pună capăt hegemoniei și islamului în Europa.

Numai că intrarea armatei muscălești în Iași, cu lanțul de crime, violuri, jafuri și beții cumplite, s-a transformat într-o adevărată invazie. Iar înfrîngerea de la Stănilești pe Prut, care a urmat, precum și exilul său în Rusia aveau să-l convingă pe înțeleptul domnitor de un adevăr dureros: prinși în cleștele turcesc, românii nu puteau să-și găsească scăparea într-o alianță cu muscalii, și mai cruzi, lipsiți de caracter și bețivani fără seamăn. Acest exil avea să-i curme prematur viața prealuminatului prinț renascentist și a doamnei sale, Casandra, căci Petru cel Mare avea și el, ca toți rușii, sînge mongoloid, care, în amestec cu alcoolul, îl transforma într-o fiară și nu vedea în români decît niște vite bune de mînat cu biciul. ,,N-am să le las românilor decît ochii, ca să plîngă!”, avea să promită, mai tîrziu, sangvinarul general Kutuzov, în nețărmurita lui iubire față de noi. Ceea ce s-a și întîmplat, căci din 1711 și pînă în 1958, cînd Gheorghiu-Dej i-a gonit din România, frații ruși ne-au ocupat de 14 ori, și a fost nevoie să cerem ajutorul turcilor și al altor mari puteri, ca să scăpăm de ei. Iar în secolele care au urmat, Prutul s-a dovedit a fi un alt Tartar, rîul plîngerii în mitologia greacă, unul dintre cele 6 rîuri care separau Hadesul de lumea vie. Prin comparație, supunerea în fața turcilor a fost, pînă în 1878, mai mult nominală, căci s-a rezumat doar la plata tributului anual, fără amestec direct în trebile interne ale țărilor române. (Și tangențial cu subiectul: pagubele provocate de turci în cele peste 4 secole de atîrnare au fost mult mai mici în comparație cu pagubele din cei 80 de ani de regalitate germană.) Căci, cînd oprimați de turci și de ruși, cînd lăsați pe mîna fanarioților sau încă a și mai tiranicei stăpîniri a hospodarilor pămînteni, moldo-valahii au fost poporul cel mai rău guvernat din lume. Iar frații lor, basarabenii, cel mai chinuit popor încăput în ghearele rușilor.

Revenind la ultimele 2 secole de istorie națională, să mai reținem și ce aiurea au curs vremurile, cel puțin în 2 situații, că nu mai știm unde a fost mîna destinului și unde a lucrat ficțiunea. Și să luăm Pacea de la Adrianopol din 1829. Cînd turcii, pierzînd războiul cu rușii, acceptă o înțelegere rușinoasă, constînd în plata unor despăgubiri de război în sumă de 10 milioane de galbeni, rambursabili în 10 ani. Și oferă ca zălog rușilor Moldova și Țara Românească, unde noii stăpîni vor aplica Regulamentul Organic, și generalul Pavel Kiseleff va deveni prietenul românilor... Prin această mișcare, românii capătă dreptul de a face comerț liber cu occidentul Europei, evenimentul însemnînd deci un contact direct și primii pași pe calea progresului. Dar, după războiul Crimeii (1853-1856), pierdut de ruși, românii intră iarăși sub stăpînirea turcească și, mai cu ajutorul Occidentului, mai cu eforturile tinerei generații de boieri școliți la Paris, Viena sau Berlin, pășesc hotărîți pe drumul adevărat al modernizării – calea ferată și mașinile cu aburi, progresele medicinii, vaporul, armamentul și muniția de înaltă tehnologie, telegrafia fără fir și fotografia, presa de mare tiraj. Ajunși în acest punct, se pune întrebarea: cînd s-a produs, cu adevărat, schimbarea la față a românilor, pe toate planurile - după 1829, cînd intră sub stăpînirea rusească, sau după 1856?

În această epocă de efervescență pe toate planurile, galonată de evenimentele mărețe ale Unirii de la 1859 și Independența de la 1878, se intensifică contactele românilor cu Occidentul.

Despre trimiterea tinerilor boieri să studieze în Franța, Austria, Germania sau Austria, am mai vorbit. La fel și despre ofițerii ruși aflați în suita generalilor Pahlen, Jeltuhin și Kiseleff, bine educați și școliți, căci trecuseră prin înaltele universități occidentale. Invitați la zaiafeturile bucureștene și ieșene, ei se impuneau prin uniformele strălucitoare, manierele elegante și perfecta stăpînire a limbilor franceză, germană și engleză. Urmarea a fost că, în scurt timp, boierii valahi au început să se emancipeze devenind modele pentru clasele de jos, animate și ele de cosmopolitism și parvenire. Mulți au pătruns în familiile valahilor prin încuscriri și căsătorii. Să nu uităm că Sașa, soția cărturarului Alexandru Odobescu, era fiica nelegitimă a lui Pavel Kiseleff, concepută cu o boieroaică de vază.

O altă categorie de vizitatori prin țările române o constituie oamenii de afaceri. Ei încep să fie atrași de numeroasele oportunități oferite de resursele naturale inepuizabile și de mîna de lucru ieftină. Sau pur și simplu turiștii, mînați de curiozitatea de a cunoaște natura și oamenii aflați undeva la capătul Orientului, unde nu ajunsese nici drumul de fier. Printre acești vizitatori care ne-au lăsat pagini interesante despre Moldova și Țara Românească s-au numărat diplomatul rus de origine germană Wilhelm Kotzebue sau irlandezii Maude Rea Parkinson și Patrick O’Brien.

Acum, vă propunem să vorbim despre americanul James Oscar Noyes (1829-1872). El a petrecut mulți ani prin Europa, mai întîi ca student în medicină la Harvard și mai apoi ca medic chirurg pe lîngă misteriosul Stephen Bartlett Lakeman, ajuns general în armata otomană sub numele de Mazar-pașa. Atras de mirajul Orientului, între anii 1854 și 1856, el face o călătorie pe Dunăre spre teatrele de luptă ale Războiului Crimeii, îmbarcîndu-se la Viena pe un vapor și trecînd prin Budapesta, Belgrad, Turnu Severin, Giurgiu, Rusciuk, Silistra, Bosforul și Constantinopol. Astfel, în plin război ruso-turc pentru controlul gurilor Dunării și al strîmtorilor de la Marea Mediterană, el vizitează o mare parte din Europa, Egipt și Palestina. James O. Noyes avea să inaugureze turismul de război practicat, mai tîrziu, de atîția aventurieri, scriitori, ziariști, fotografi (ca de exemplu Carol Popp de Szatmari). Publicînd în 1858 cartea ,,România, țară de hotar între creștini și turci (cu aventuri prin Europa răsăriteană și Asia apuseană)”, el devine primul american care acordă atenție spațiului românesc. Acest memorial a apărut la noi în anul 2016, la Editura ,,Humanitas”, în traducerea și cu note semnate de Eugen Popa.

Cum spuneam, James I. Noyes pleacă la drum pe Dunăre, îmbarcîndu-se la Viena. Primul popas, la Budapesta. ,,Nu pot admira îndeajuns forța, flexibilitatea și frumusețea limbii maghiare, declară el. Blîndă, bogată, viguroasă, concisă și plină de podoabe, ea este plăcută auzului și profund poetică” (sic). Atunci cînd în toate limbile europene cîștigă tot mai mult teren muzicalitatea și cursivitatea în exprimare, generate de succesiunea armonică a vocalelor, mister James se arată extaziat de avalanșa consoanelor din graiul lui Tukutum? Ce vreți, de gustibus... ,,Dacă vrei să fii primit în Rai, trebuie să te rogi în ungurește”, cică așa ar suna un proverb local, aducîndu-ne aminte de o afirmație făcută de un udemerist, Fekete nu mai știu cum, prin anii 2000: ,,Isus Christos a fost neapărat ungur”. În schimb, populația din Belgrad este o învălmășală de turci, unguri, sîrbi, bulgari și români, un ecou întîrziat al vestitului Turn Babel. Ruinele Podului lui Traian. Descrierea peisajului valah îl mai salvează oarecum pe voiajorul din Ohio, punîndu-i în evidență talentul descriptiv și cultura solidă prin care face dese trimiteri la Antichitatea greco-latină. Cetatea de la Vidin, cu bulgari mai săraci decît oropsiții de români. Și la Nicopole este un pod ridicat de împăratul Constantin. Splendidul moment al revărsării Oltului în Dunăre. Marea ciudățenie a acestui război este că, dintr-un război al monarhiilor, s-a transformat într-o încăierare a raselor implicate. Măcelul s-a întins pe 3 continente și a cuprins mai multe seminții, limbi și religii. Bande de fanatici musulmani din triburile Asiei Centrale s-au întîlnit cu recruții morți de foame din provinciile orientale din îndepărtata Mongolie și cu războinicii de pe Nil și Niger. Urmează drumul spre București – 5 poște și 40 de mile, cu o trăsură șubredă și 6 cai costelivi. O fi același echipaj care îl transportase, cu puțină vreme în urmă, și pe irlandezul Patrick O’Brien? Aceleași noroaie, frig și mizerie?... Popas la Călugăreni, unde o cruce imensă marchează locul bătăliei dintre Mihai Viteazul și Sinan-pașa în 1595. Urmează descrierea unei nunți la români. Deși săraci, mirii, părinții și nuntașii se întrec în frumuseți – costume populare, cîntece, dansuri și strigături. 1856: Sosirea în București pentru 6 săptămîni. Date esențiale. Locuitori: 120 de mii. Clădiri mai acătării: Hanul lui Manuc, Spitalul Brâncovenesc, Spitalul și Turnul Colței. În rest, mai degrabă o aglomerare de sate mai măricele. Români, evrei, țigani, lăcuste. Pînă la ivirea lui Dumitru Drăghicescu, cum îi vede Noyes pe români? ,,Valahii sînt indolenți și fricoși. Devin mai vioi cînd e vorba de contrabandă, hoții și băutură. Tratați atîta vreme cu brutalitate de migratori, greci, turci și ruși, au devenit temători și suspicioși. Vara trîndăvesc la soare și iarna stau lîngă sobă. Fac și agricultură, dar ocupația lor de bază este creșterea animalelor, care este mai ușoară. Ei încalcă cele 10 Porunci, dar respectă posturile cu sfințenie...”.

Dar, mai zice și altceva:

,,- De ce nu-ți repari acoperișul, creștine?

- Plouă prea tare și nu pot.

- Repară-l cînd nu plouă.

- Păi, atunci, n-are nici un rost”.

O părticică din cum ne-a fost destinul. După un alt război mai dinainte, dintre ruși și turci, încheiat cu pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), Turcia recunoaște independența tătarilor din Crimeea și oferă Rusiei libertatea de a naviga pe toate mările Imperiului Otoman, deschizîndu-le astfel drumul spre Constantinopol. Ca despăgubiri, țarina Ecaterina redă otomanilor Basarabia și Principatele Dunărene...

Pontul Euxin și Bosforul sînt ultima etapă a voiajului pe Dunăre făcut de O. Noyes. Avînd alt moral, îi dispare amărăciunea provocată de urmele cumplite ale războiului ruso-turc în Bulgaria, cu răniți zdrențăroși și înfometați, case în ruină, boli, lacrimi și sînge. Instanbulul este o altă lume. Măreția acestei bijuterii egalează măreția Romei. Vechea Romă s-a ridicat pe 7 coline, de-a lungul Tibrului. Noua Romă, tot pe 7 coline, de-a lungul Bosforului. Orașul lui Romulus avea Circus Maximus. Orașul lui Constantin avea Hipodromul. Roma se fălește cu 7 bazilici imperiale și cu Biserica San Pietro. Constantinopolul, cu 6 moschei imperiale și Catedrala Sfînta Sofia. Asemănările se sfîrșesc aici, căci romanii au tot înmulțit bazilicile și termele, iar turcii, chioșcurile și conacele, cupolele și hanurile.

PAUL SUDITU